RUTH HOGAN: PARADISUL LUI QUEENIE MALONE – RECENZIE

Zilele acestea, după pierderea bunicii și cu moartea bătând în mod constant pe strada mea, mi-a fost tare greu să mă așez la laptop și să scriu. Însă, de citit am reușit să citesc. M-am refugiat printre paginile cărților ca într-o fortăreață, menită să îmi ascundă sentimentele. M-am pierdut printre povești pentru a nu mă pierde pe mine în mine. Și sunt în continuare de părere că unele cărți te aleg pe tine, pentru a le citi la momentul potrivit, exact atunci când ai mai mare nevoie de ele.

Am găsit cartea asta pe Libris, fără a ști nimic despre Paradisul lui Queenie Malone (nu am citit nimic despre ea, din păcate, nu este atât de des menționată pe cât ar merita) și nici despre autoare, Ruth Hogan. Însă vă mărturisesc cu mâna pe inimă că romanul ăsta a avut o mare putere vindecătoare, m-am regăsit în trăirile personajului principal și am retrăit doliul alături de ea, mai ales că într-o viață de om, rămân multe aspecte neștiute sau nespuse și poate că mi-aș fi dorit și eu ca bunica mea să fi lăsat în urmă un jurnal al trăirilor și alegerilor sale, așa cum o face mama lui Tilly. Ar aduce puțină alinare pentru suflet un astfel de gest.

Povestea lui Queenie Malone este una minunat scrisă și încărcată de sensibilitate. Are darul de a îți încălzi sufletul prin lucrurile dure văzute prin ochi de copil, tratate prin amuzament și bună dispoziție, în ciuda încărcăturii lor emoționale. Ruth Hogan explorează subiectul relației deficitare dintre părinți și copii într-un mod inedit și cu o mare notă de umor, fapt care te face să te îndrăgostești de scrierea sa și să te afunzi cu totul în lumea lui Tilly, copilul care trece prin încercările dificile ale vieții cu zâmbetul pe buze, cu un pic de năzdrăvănie specifică vârstei mici, cu prieteni din lumea nevăzută, despre care nu aflăm de la început, ci aceștia ne sunt dezvăluiți pe măsură ce pătrundem în lumea ei ciudată, dar atât de caldă și de frumoasă. Iar la final, înțelegem că nu avem dreptul să judecăm pe nimeni, mai cu seamă atunci când vine vorba de părinții noștri, pentru că nu știm povestea din spatele a ceea ce vedem. Putem crede că știm totul, că deținem adevărul absolut, însă lucrurile nu sunt niciodată doar albe sau negre, ci ele prezintă întotdeauna nuanțe. Câteodată, fricile ne împing la acțiuni necugetate, care, de multe ori, pot ascunde cea mai pură și puternică dragoste:

„Câteodată, fricile noastre înlocuiesc realitatea. Uneori, trebuie să învățăm să avem încredere.”

Povestea lui Queenie Malone – două povești, o singură lume

Ruth Hogan ne introduce în lumea sa feerică treptat, după ce, la început, ne prezintă un personaj destul de instabil, pe Tilda, corectorul de carte care preferă să se ascundă printre cuvinte de lumea din jur. Știe că este diferită de ceilalți prin ceea ce atât ea, cât și mama sa o numesc boala. Rămâne nenumită până la final, dar prin ritualurile de a face anumite lucruri de un anumit număr de ori, prin dorința ca toate să stea în același loc, prin aprinderea unui număr specific de chibrituri, prin ascunderea de lume ar putea fi ceva între OCD și tulburare din spectrul autist. Cel puțin, asta este impresia pe care mi-a lăsat-o, însă asta nu m-a împiedicat să o iubesc pe Tilda și să o ador pe micuța Tilly, cea mereu pusă pe șotii, în ciuda tuturor suferințelor îndurate.

Suntem purtați printre momente prezente și amintiri din trecut, care reușesc să ne formeze un tablou complet asupra universului diferit, dar prin de culoare și de căldură în care trăiește Tilda acum. Ea, adultul, și-a pierdut mama, dar relația lor s-a răcit cu mult înainte de pierderea efectivă. Are rădăcini adânci, în copilăria sa, când mama a rupt-o odată de casa părintească, de mătușa sa, Wendy, de doamna OFlaherty, cea care îi era ca o mamă, și de universul încărcat de amintirile cu tatăl său, despre care i se spune că ar fi murit, iar mai apoi o dezrădăcinează cu totul, trimițând-o departe de hotelul drag, Paradisul lui Queenie Malone, spațiul în care a fost cu adevărat ea însăși după toate pierderile suferite. Ajunge la internat, iar răcirea asta de mama sa nu i-o poate ierta. Însă acum, că ea nu mai e, perspectivele încep ușor, ușor să i se schimbe, fie din amintirile vecinei lor, Penelope, care îi spune că mama sa o iubise și se mândrise întotdeauna cu ea, apoi prin pasajele de jurnal al celei pierdute, pe care Tilda le citește aproape cu venerație, cu o încetineală menită să îi permită să proceseze tot adevărul aflat din ele.

Apoi, o avem pe mica și năzdrăvana Tilly. Se arată mereu veselă, e mereu pusă pe șotii, dar, dincolo de asta, se ascunde multă durere. Tatăl ei pare pierdut pe vecie, iar mama sa e la rândul său distantă, pierdută printre propriile gânduri. Odată cu plecarea lui Stevie, și Grace pare să se piardă pe sine în alcool și somn. Și, dincolo de toate, micuța Tilly pare să o acuze pe ea de pierderea tatălui și nu pare să o iubească așa cum și-ar dori mama sa. Este o sincopă între ele greu de umplut, care culminează cu aprinderea chibriturilor ca un ritual de către cea mică, cu vizitarea în miez de noapte a magaziei tatălui său și cu arderea acesteia. Astfel, după o ceartă cu mătușa Wendy, Grace își duce fetița pe malul mării, la localul condus de către prietena sa, Queenie. Acesta este singurul paradis pe care îl cunoaște Tilly, de care mama sa o rupe prea devreme parcă.

Însă, adevărata frumusețe a romanului este dată de înțelegerea faptului că, din iubire, oamenii mari mai fac și greșeli. Prea multă dragoste nu știe cum să se reverse, așa că mamele își trimit copiii departe, deși tot ce și-ar dori ar fi o îmbrățișare sinceră. Jurnalele acelea găsite după moartea lui Grace îi descoperă Tildei o adevărată lume ascunsă și faptul că ea și mama sa nu erau deloc atât de diferite. Că amândouă vedeau fantome ale celor care nu au fost și aveau o anumită boală, care le făcea să perceapă totul extrem de diferit. Însă tocmai asta le face speciale:

„Nu mă pot abține și zâmbesc. Poate că sunt nebună și, da, poate că o să sufăr, dar nu cumva e timpul să îmi asum acest risc? M-am săturat să tot fiu prudentă și să ascund cine sunt de fapt. M-am săturat să aștept ca viața mea să înceapă cu adevărat.”

Paradisul lui Queenie Malone este o poveste înduioșătoare, caldă ca o ploaie într-o zi de vară sau ca vântul ce îți adie prin păr într-o zi caniculară. E un adevărat deliciu pentru suflet și o adevărată terapie pentru minte. Ne învață să avem curajul de a ne arăta așa cum suntem și de a nu lăsa viața să treacă pe lângă noi. Și, mai mult ca orice, să îi iubim pe cei dragi cât timp nu este prea târziu, căci, uneori, îi descoperim cu adevărat abia atunci când nu mai putem schimba nimic. Nu e nevoie să le judecăm alegerile, să ne încărcăm cu ură sau resentimente. E de ajuns să îi iubim cu totul, fără alte complicații.

Date despre carte:

  • Titlu: Paradisul lui Queenie Malone
  • Autor: Ruth Hogan
  • Titlu original: Queenie Malone’s Paradise Hotel
  • Traducere: Daniela Preda
  • Editura: Rao
  • Anul apariției: 2021
  • Număr de pagini: 320
  • Stele pe Goodreads: 5/5

Cartea asta minunată o puteți găsi și voi pe Libris.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.