UN POTPURIU DE EMOȚII. SĂPTĂMÂNI DE FOC

Sunt atât de multe emoții care mi se învârt prin suflet, făcând tumbe. Doamne, dacă mi-ar fi spus cineva că anul 2022 va fi unul atât de încărcat negativ, că ultimii doi ani de pandemie nu erau nici măcar baza aisbergului, darămite vârful lui, i-aș fi râs în față. Pentru că începusem anul într-o notă extrem de pozitivă, cu prieteni aproape și cu speranța unui nou început. Un an dedicat în totalitate mie și visurilor mele. La asta visam cu ardoare. La liniște, aripi larg deschise spre înalt și îndrăzneala de a ieși din zona mea de confort și de a face tot ce m-am temut până acum.

Așa că da, aveți grijă ce vă doriți! Pentru că în astea câteva luni de când a început anul ăsta am ieșit total din zona mea de confort, dar nu la modul acela înălțător în care speram eu. Ci într-un mod dezastruos de dureros. Anul acesta nu a avut mai nimic bun în el. În afară de faptul că m-am desprins de un loc de muncă ce nu îmi mai aducea nicio satisfacție, mi-am deschis propria firmă de editare/corectare de carte și am prins niște proiecte ce îmi hrănesc sufletul, nimic nu a mers așa cum aș fi sperat.

Anul acesta stă sub semnul durerii, al angoasei, al temerilor, al suferinței. Nimic nu a mers așa cum mi-aș fi dorit. E apăsător ca atmosferă. E ca și cum te-ai scufunda cu capul sub apă, iar cineva te-ar apăsa puternic, aruncându-te înapoi, exact în momentul în care ieși la suprafață pentru a lua o gură de aer.

Moarte. Moarte. Moarte. Doar asta auzi. A oamenilor dragi. A cățelușilor din grădină. A iubirii. A tot. E moarte peste tot. Chiar și în suflet. Iar când vrei să o iei de la capăt, când crezi în sfârșit că reușești să ieși la lumină, altceva se întâmplă. Nimic bun. Încă. Dar tot aștept… pe o geană de speranță.

Și doare. Cu o forță pe care nici măcar nu o bănuiai. Și nopțile se transformă în zile. Devin albe. Te sufocă în lacrimi care curg când te aștepți mai puțin. Și cauți un refugiu. În scris. În cărți. În muzică. Dar mai niciodată nu ajută. Nu eliberezi prea plinul. Doar ceea ce e la suprafață. Restul se pierde în tine. Îl îngropi pe interior de dragul celor dragi ție. Cauți forța în tine, deși acum pare că nu este. Știi că e acolo, doar trebuie să străbați labirintul.

Și pare nedrept. Că atât de mult rău încă se petrece în lume. Războaie. Mașini de luptă. Avioane care nu mai contenesc, străbătând cerul și spărgând liniștea. Primăvara nu mai e proaspătă. E moartă și ea și îngropată. La fel ca tot ceea ce visai. Sperai.  Iubeai.

Și nu înțelegi cum de mai poate fi vreme pentru ură și bătălii inutile, când viața asta e atât de fragilă, de incompletă, de scurtă? Când nimic nu e garantat? De ce nu putem trăi frumos, în iubire, acest puțin care ne e dat? De ce atâta incertitudine? Și frică? Și teroare?

Sufletul tău devine un izvor nesecat. În care nu acumulezi dragoste, ci amintiri. Cu ceea ce a fost. Cu toate visele în care cei dragi îți mai vorbesc acum, când nu mai sunt. Cu toate regretele. Cu toate speranțele. Cu toate visurile de odinioară.

Învălmășeală de gânduri. De trăiri. De emoții. Un mixt nedefinit. Durere, suferință, întuneric. Lumini și umbre. Iar la final, cauți luminița aia de la capătul tunelului. Nu o vezi încă. Dar știi că e acolo undeva. Trebuie să fie…

Un potpuriu de emoții…

Săptămâni de foc…

Doar gânduri răzlețe, rătăcite prin minte. Trebuie cumva scoase de acolo…

2 gânduri despre ”UN POTPURIU DE EMOȚII. SĂPTĂMÂNI DE FOC

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.