APUSURI… DE GÂNDURI ȘI TRĂIRI

Obișnuim întotdeauna să admirăm răsăriturile, dar câți dintre noi ne îndreptăm atenția spre apusuri? Deși, poate, ele ar trebui să fie la fel de importante. La fel de ofertante. De dătătoare de optimism. Pentru un mâine mai bun. Pentru o viață trăită frumos. În liniște și pace.

În ultimul timp, iubesc să admir apusul de soare. E ceva încărcat de mister în miezul lor. Ceva ca un joc de noroc. Ca la ruleta rusească. Un fel de promisiune a unei noi zile. A faptului că ești în viață. Asta dacă mai apuci să te trezești în următoarea zi. Dacă nu, e recunoștință în stare pură. Pentru că ai avut în dar ziua de azi. Pentru că ai observat soarele apunând. Din nou. Într-o ciclicitate care nu are nimic de a face cu tine. Un fel de poveste împletită a neamurilor ce au fost, a celor prezente și a celor ce va să vină. Culorile acestea splendide, spectacolul acesta inedit, feeric continuă să se desfășoare pe scena vieții. Doar noi trecem prin timp. El este tot acolo. Permanent.

Apusurile… dătătoare de speranță. De visare. De proiecție a unui mâine pe care speri să îl mai prinzi.

Apusurile… pline de gratitudine. Că ești încă aici și le poți observa. Că ești sănătos și poți ieși afară, să le observi dintr-un colț de lume. Știind că mulți și-ar dori să mai fie martori și nu mai pot, pentru că pământul i-a acoperit sau pentru că boala îi ține țintuiți la pat și doar trăiesc din amintiri. Pentru că unii nu au norocul de a vedea nimic în jurul lor. Pentru că unii se grăbesc prea tare și nu își iau timp să observe splendoarea naturii.

Apusurile… modul de odihnă al sufletului. Un pic de relaxare la sfârșit de zi. Cu un ceai sorbit din cana preferată, strâns ținută în mâini. O pauză de la lume, cu toată agitația ei, dătătoare de angoase, dureri și frici.

Apusurile… cu parfum proaspăt de ploaie și de primăvară.

Apusurile… care mă fac să nu mă mai tem de moarte. Mi-e frică de durere, de suferință, pentru că te poate îngenunchea într-un mod pe care nici măcar nu îl bănuiești. Însă nu și de moarte în sine. Razele soarelui te mângâie atât la începutul, cât și la finalul unei zile, oricât de pline ar fi ea. Așa că speri că, atunci când tu nu vei mai fi, ele vor fi mângâiere și pentru cei rămași în urmă. Că vor aduce mângâiere așa cum o fac pentru tine acum. Că vor fi dătătoare de aceeași speranță și bucurie de a trăi ca și pentru tine. În definitiv, de asta îți e teamă, de ce vor simți cei rămași în urmă. Altfel, de doamna cu coasa în sine nu mă mai tem. În definitiv, toți ajungem acolo.

Apusuri… de gânduri. Sentimente amestecate.

Și totuși… e un dor extraordinar de viață. Ea clocotește, zburdând și pulsând prin vene…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.