SUZĂNICA TĂNASE: OAMENI FĂRĂ PIELE- RECENZIE

Nu sunt la prima întâlnire cu scriitura Suzănicăi Tănase, însă romanul acesta nou al ei, Oameni fără piele, a reușit să mă lovească direct în centrul meu, în zona aceea fragilă pe care, ca femeie, o ascunzi întotdeauna, de teamă că vei deveni prea fragilă, prea expusă în fața lumii întregi. Și atunci, te închizi în tine și taci, luptând singură cu fricile, temerile, neîncrederile și demonii tăi interiori. Și, câteodată, te mai „dezbraci și de piele”, pentru a răzbi în viață.

Oameni fără piele este un poem în proză sau o proză extrem de lirică, de care nu ai cum să nu te îndrăgostești. De fiecare cuvânt în parte. E ca o plângere în fața teatrului acesta mare, numit lume, pentru că nimic nu este așa cum ar trebui să fie, pentru că bărbații nu știu să fie acei Feți Frumoși pe cai albi pe care îi credeam la începutul relației, pentru că femeia trebuie să se lase pe ea în secund ca să meargă mai departe, pentru că oamenii apucă de multe ori calea străinătății în încercarea de a prinde rădăcini, dar nu întotdeauna reușesc, căci sunt nimiciți de golul acela al străinătății, pentru că dorurile nu te lasă întotdeauna să vezi bătăliile celuilalt cu adevărat. Cartea asta este de o profunzime aparte, cu atât de multe nuanțe ascunse printre pagini, printre rânduri măiestru așternute pe hârtie, cu atât de multe incertitudini care prind glas într-o carte mică în ceea ce privește întinderea, dar atât de bogată ca semnificații. Atâtea metafore te fac să te întorci spre tine însuți la final, spre fricile din tine, spre durerile nespuse, spre ceea ce nu ai avut curaj să rostești la timp, dincolo de biografia familiei pe care Suzănica Tănase ți-o așterne în față prin cuvinte lumină, cuvinte mângâiere. În definitiv, câți dintre noi nu ne dezbrăcăm de piele pentru a reuși?

„«A trebuit să se dezbrace de piele pentru a reuși», spune bunica. Altfel, rămânea blocată în trecut. Îmi închipui că mama și-a dat jos pielea cu mișcări largi și bine definite. S-a dezbrăcat stângaci în văzul lumii, cu coatele apropiate, conștientă că rușinea trosnește grosolan.”

Oameni fără piele – despre condiția umană într-o lume strâmbă

Romanul Suzănicăi Tănase se poate citi pe nerăsuflate, într-o seară, cât stai pierdut printre cărți pe fotoliul din camera ta. Însă, eu nu am vrut așa, mi-am dorit să mă bucur de poveste cât mai mult. Și mai am momente în care revin la anumite pasaje chiar și astăzi, când îți vorbesc despre povestea asta. În definitiv, cred că asta o face o carte bună. Îți devine obsesie. Nu te lasă să te desparți de ea, căci cum ai putea lăsa în urmă o bucată din sufletul tău?

Oameni fără piele este o carte care se simte, se trăiește, răspândindu-se ca o esență tare în fiecare colț al sufletului. E greu de vorbit despre ea, tocmai pentru că devine atât de apropiată de tine, cititorul, iar lucrurile care devin atât de intime sunt tare greu de așternut pe hârtie. Ajung parte din tine, iar asta este greu să fie dezvăluit. Trebuie descoperit.

Sunt două femei care răzbesc prin viață, două românce care au luat contact cu viața într-un mod dur. Două generații ale aceleași familii, care merg mai departe prin lume într-un mod care reușește până la un punct să le satisfacă nevoile imediate. Însă traumele astea transgeneraționale vin la pachet cu multă suferință, cu alienare, cu distanțare, cu rupere de tot ceea ce iubeai cândva, cu tot ceea ce făcea parte din tine. E nevoie, ca mecanism de supraviețuire într-o lume nouă, care te-a făcut să dai la o parte straturi din tine pentru a ieși la liman:

„Când era mică, mama își asculta bunica atunci când îi povestea că doar cei de afară mai pot salva, aprinzând o simplă lumânare. Dar mama uitase de biserică, de bunică, de lumânare. «Așa uită toți când sunt departe.»”

Dincolo de ruperea de țara de baștină, văzută ca unică soluție pentru desprinderea de un bărbat pe care nu îl mai dorea, romanul de față aduce în discuție problemele din cadrul cuplului, neînțelegerile care duc la despărțire, lucru pe care multe femei nu au curajul să îl facă. Este nevoie de deschidere spre nou și de putere pentru a face pasul acesta, iar faptul acesta vine la pachet cu multă durere, cu purtarea rănilor la vedere, cu dezbrăcarea de piele. Și, uneori, cu alienare și pierdere de sine.

Oameni fără piele este un roman existențialist, cu tentă psihologică, cu o poveste pe cât de frumoasă, pe atât de dură, de puternică, de încărcată de emoție. O bucățică de suflet dăruită nouă, cititorilor.

Date despre carte:

  • Titlu: Oameni fără piele
  • Autor: Suzănica Tanase
  • Editura: Casa de pariuri literare
  • Anul apariției: 2022
  • Număr de pagini: 134
  • Stele pe Goodreads: 5/5

Cartea o găsiți pe Libris și pe site-urile de profil.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.