BRUNO COMBES: PARTEA ÎNGERILOR – RECENZIE

Nu știu cum se face, dar în ultimul timp am dat doar peste cărți cu o încărcătură emoțională extraordinar de puternică. Am găsit subiecte care te fac să verși lacrimi amare, dar pot afirma cu tărie că iubesc astfel de lecturi. Și ce dacă îmi fac sufletul praf? Ajută mai tare la procesul meu de vindecare, la fel cum Alice, cel de al doilea personaj central al cărții despre care urmează să vă vorbesc azi, a ajutat-o pe Lisa, mama îndurerată, să revină pe linia de plutire, în ciuda la tot. Ajută foarte tare să știi că nu ești singur în momentele grele și ce prieten mai minunat ai putea găsi dacă nu cărțile?!

Partea îngerilor de Bruno Combes este o lectură pe cât de dureroasă, pe atât de caldă, de încărcată de emoția aceea care te dărâmă, dar care, la final, reușește să te transforme pe interior. Și da, iubesc să dau peste astfel de comori, chiar și când inima îmi plânge.

Este un roman despre durerea provocată de pierderea unui copil, despre acea suferință mută, dar atât de prezentă în sufletul părinților care sunt nevoiți să își conducă puii la groapă. În care rolurile sunt inversate, iar mamele nu mai pot fi mame, nici măcar pentru copiii rămași în viață, pentru că unul nu îl înlocuiește niciodată pe altul, iar durerea și tristețea se inoculează atât de tare în suflet încât nu mai reușești să te aduni suficient pentru a pluti pe cărările vieții.

Apoi, Partea îngerilor este o carte de o profunzime aparte, despre vinovăție și neputința de a schimba lucrurile, de a transforma un coșmar devenit realitate în ceva suportabil. E nevoie de sprijin pentru cei care pierd pe cineva drag și mai cu seamă atunci când cel care a plecat prea devreme din această lume e propriul copil. Relația dintre soți suferă modificări, e nevoie de o iubire care să sfideze orice fel de rațiune, care să aibă o înțelegere atât de atotcuprinzătoare asupra suferinței încât să nu se facă fărâme. Și e nevoie de mult curaj pentru a rămâne în picioare atunci când din suflet îți picură sânge:

„Ne trebuie curaj ca să rămânem în picioare atunci când viața ne doboară. Să nu renunțăm la luptă și să ne spunem că cineva, undeva, are nevoie de noi. Să ne imaginăm că acea persoană e acolo și ne așteaptă. Să repetăm fără încetare că singurătatea nu o să fie singurul nostru tovarăș de drum. Să fim convinși că problemele noastre o să treacă. Să luptăm, să rezistăm și să rămânem în picioare.”

Partea îngerilor – durerea disecată în mii și mii de bucăți și trecutul readus la viață

Cred că nu am mai citit o carte atât de profundă despre pierderea unui copil de la Copilul umbră și Al nostru este cerul. Și, în ciuda faptului că iubesc astfel de mărturisiri puternice, despre sentimentele dezgolite de orice fel de înveliș, mă feresc cu putere de astfel de lecturi, pentru că știu că mă vor face fărâme, că vor lăsa în urmă crâmpeie de fragilitate, goluri pe care le voi umple cu greu. Da, este vorba despre ficțiune, dar, în același timp, empatia mă face să mă pun în locul unei mame care pierde cel mai prețios lucru din lume: propriul copil. Drumul de refacere este dificil, cere timp, resurse pe care poate nu le are, iar asta doar cu o forță aproape sinonimă cu propria pierdere. Nu știu dacă voi putea avea vreodată propriul copil, așa că subiecte de genul întotdeauna mă sensibilizează profund.

Partea îngerilor este alcătuită din două povești, la fel de emoționante, la fel de încărcate de sentimentul acela de neputință, pe care doar situațiile excepționale din viață ți le pot oferi. Bruno Combes pendulează între prezent și trecut, unind totul prin intermediul unui loc ce devine la rândul său un personaj în poveste: proprietatea Partea Îngerilor, locul în care locuitorii săi trec prin focul suferinței, ca printr-un fel de infern coborât pe pământ, însă, la final, reușesc să renască asemenea păsării Phoenix din propria cenușă.

Lisa a pierdut o parte din sufletul ei, o jumătate pe care pare să nu mai fie capabilă să o întregească, să o facă să funcționeze din nou. Din cauza unui șofer neatent și a unei clipe de scăpare din ochi a propriului copil, Lisa își pierde băiețelul, care moare în fața ochilor ei. Vina o macină și terapia nu pare să o ajute nicicum, pare că, odată cu cel mic, a murit și ea, în ciuda faptului că mai are o fetiță de crescut, care are nevoie de ea. Lisa se pierde în suferința ei, în durere, în neputință, în învinovățiri fără rost, iar asta pare a fi ceva permanent:

„Lisa rămăsese singură din nou, condamnată să-și ducă pe umeri povara vinovăției. Consultațiile telefonice cu psihiatrul luaseră o turnură îngrijorătoare: Lisa nu progresa deloc. Doctorul Mader se temea de un eșec, dar nu mai putea continua în aceeași manieră. Își mințea pacienta și asta nu-i plăcea. La sfârșitul fiecărei întâlniri, când închidea telefonul, își făcea reproșuri. Încă o dată, nu avusese curajul să o anunțe că nu vedea niciun motiv  să continue acea tracasare verbală în care Lisa își pierdea timpul repetând continuu ideile reduse la câteva fraze obsedante: era singura responsabilă pentru moartea lui Theo, nimic n-avea să poată să îl înlocuiască, ea încerca să facă eforturi, trebuia să găsească forța să… Numai că nu veneau și faptele. Nimic din comportamentul ei nu lăsa să se întrevadă speranța că într-o zi ar fi putut fi tentată să facă ceva ca să ajungă pe drumul cel bun.”

Asta este starea în care se găsește Lisa din Paris și Lisa care se mută la Veminan, la proprietatea aceea izolată dintr-un loc idilic, dintr-un sătuc francez, Partea îngerilor. Pare obsedată de cele întâmplate și atât, dar atât de fragilă, încât nu crezi nici măcar tu, ca cititor, că va reuși cumva să iasă la lumină. Este un personaj atât de fragil, încât la un moment dat devine enervant, dar încerci din răsputeri să nu o judeci din prisma omului care nu a pierdut ceea ce a pierdut ea. E măcinată de vină, e pierdută printre amintiri și încercată de o durere care nu o lasă nici măcar să își vadă copilul rămas în viață.

Și totuși, Bruno Combes ne oferă speranța într-o formă extrem de frumoasă, în care trecutul reușește ceea ce niciun doctor nu poate face, în care acesta alină cu o forță pe care nici măcar nu o bănuiai la început. Lisa descoperă un carnețel, un fel de jurnal al fostei proprietare de la Partea Îngerilor, Alice, cea care a trăit în perioada celui de Al Doilea Război Mondial și al cărei soț i-a fost răpit imediat după nuntă de către un război din care nimeni nu pare să câștige. Rămâne singură cu un copil și e nevoită să facă totul de una singură, într-o lume în care bărbații nu sunt prezenți. Duce singură povară după povară, iar asta o face puternică, fapt care o face și pe Lisa să realizeze că nu e singură în suferința ei, că sunt alte și alte femei ca ea, iar asta, într-un mod paradoxal, o face să se ridice puțin de la pământ, să reușească să vadă lumina de la capătul tunelului:

„Lisa se întreba ce ar fi fost viața ei dacă Theo nu ar fi dispărut, dacă nu s-ar fi simțit atrasă de proprietatea partea îngerilor, dacă Alice nu și-ar fi pierdut (…), dacă Gabriel n-ar fi fost ținut prizonier mai bine de cinci ani. Ea se gândea că viața era prost croită. Suferința trebuia să ne bată mereu la ușă pentru ca întâlnirile cele mai frumoase ale vieții să poată să se întâmple. De parcă, dacă fericirea ne anesteziază, ne face și imuni la nevoile celorlalți. Așa-i omenește, ca o formă de protecție inconștientă care nu ne lasă să ne imaginăm ce e mai rău, care ne împinge să credem că nimic grav nu se poate întâmpla. Până în ziua în care un șofer prea grăbit de pe un bulevard din Paris trece pe roșu și dă peste cap viața unei familii întregi.”

Însă, dacă pe Lisa am înțeles-o cu toate fragilitățile sale și cu acțiunile uneori lipsite de substanță, de o formă concretă, dacă pe ea suferința o face de multe ori irațională sau excesiv de geloasă, pe Hugo, soțul ei, sau pe doctorul terapeut nu i-am înțeles deloc atunci când îi cer Lisei să nu mai cerceteze viața lui Alice, să nu se mai arunce în cercetarea vieții altora, în loc să se ocupe de propriile probleme. Este o femeie care suferă cumplit, care a pierdut o bucată importantă ruptă din ea, ce contează că face o obsesie din descoperirea poveștii unei femei care azi nu mai există? Nu mai bine se aruncă în astfel de cercetări decât să fie o legumă, o umbră a celei de odinioară? Ce e rău din a își muta gândul de la moartea fiului ei într-o cu totul altă direcție? În definitiv, fiecare trece prin suferință diferit și se reconstruiește așa cum poate…

Partea îngerilor este un roman profund despre pierdere și regăsiri de sine, despre suferință și găsirea din nou a bucuriei de a trăi.

Date despre carte:

  • Titlu: Partea îngerilor
  • Autor: Bruno Combes
  • Titlu original: La Part des Anges
  • Traducere: Eduard Claudiu Brăileanu
  • Editura: Litera
  • Colecție: Blue Moon
  • Anul apariției: 2022
  • Număr de pagini: 288
  • Stele pe Goodreads: 4/5

Cartea se găsește pe Litera și pe site-urile de profil.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.