CÂND CUVINTELE DEVIN MUTE

De când mă știu, cuvintele au fost jucăriile mele preferate. M-am jucat întotdeauna printre litere și sensuri. M-am plimbat pe cărări încărcate de semnificații și mi-am găsit liniștea în scris. Cuvinte așternute pe hârtie. Bucăți de suflet. Crâmpeie de viață.

Dacă mi-ar fi spus cineva cândva că asta nu va funcționa întotdeauna, că vor fi momente când cuvintele își vor pierde ușor, ușor sensul, i-aș fi râs în față. Mi se părea de neconceput să nu scot totul din mine, așternând ca într-un puzzle cuvintele pe hârtia din fața mea. În definitiv, așa a fost mereu.

Însă există momente în viața asta când ele nu mai ajută. Când cuvintele devin mute. Când se pierd atât de tare semnificațiile, încât literele din fața ta devin seci, atât de sărace și de lipsite de sens. Când te pierzi pe tine atât de tare încât nu mai poți așterne totul în scris. Când scrisul nu mai e terapie sau refugiu.

Sunt unele dureri, unele suferințe care te răscolesc într-atât de tare, încât nimic altceva nu mai contează. Când e greu să îți aduni gândurile și să le unești în ceva care să aibă vreo importanță. Când totul își pierde sensul în jur. Când te ridici cu greu din pat și ordinea își pierde șirul.  Când tot ce vrei e doar un buton de stop. Pentru tot șuvoiul acela intens de trăiri din interiorul tău.

Da, uneori cuvintele se transformă în necuvinte. În forme ascuțite cu toate rădăcinile implantate adânc în suflet. Cu cârlige ajutătoare care se prind de suflet, refuzând să iasă la suprafață. Care se sperie atât de tare de întunericul din jur, încât se agață cu disperare de locul acela cald din interior. Când toate sunt întoarse cu susul în jos, ca un copac cu crengile și rădăcinile inversate.

Și când cuvintele nu mai au niciun fel de semnificație, taci. Rămâi un moment tu cu tine. Și, deși te sperie liniștea aceea cumplită, tăcerea, golul acela de la interior, știi că nu îl poți evita la nesfârșit. Și te încui tu cu tine, la interior. Până când reușești să devii una cu durerea. Una cu suferința. Cu dorurile. Cu tristețile. Cu emoțiile…

În definitiv, doar astfel ai posibilitatea să renaști mai puternic apoi. Să strălucești din nou. Când devii una cu durerea și te împrietenești cu ea. Când o îmbrățișezi pentru a o transforma în strop de suflet. Când îți dai voie să fii vulnerabil măcar o dată în viață.

Trebuie doar să ai încredere în tine. Ești mai puternic decât credeai. Iar muțenia asta e doar o altă formă de terapie. Uneori sunt cuvinte, iar alteori sunt stări nedefinite. Dar, într-un final, va fi bine. Tu vei fi bine… Dă-i timpului timp și ai răbdare!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.