ANNE ANCELIN SCHUTZENBERGER: PSIHOGENEALOGIA ȘI RĂNILE DIN FAMILIE – RECENZIE

Avem impresia de multe ori că lucrurile se petrec pur și simplu din întâmplare, că e doar o coincidență faptul că repetăm anumite fapte ale strămoșilor noștri. În cultura populară, se spune să nu facem rău, pentru că vor plăti copiii noștri sau că lucrurile merg înapoi până la a noua generație și poate că bătrânii noștri au avut o anumită înțelepciune internă prin folosirea unor asemenea verbe. Au simțit oarecum că lucrurile astea se petrece, că purtăm cu noi bagajul unor generații și e revelator să realizezi astfel de realități.

În ultimul timp, mă preocupă partea asta de psihogenealogie și de legătură transgenerațională, concepte descoperite din întâmplare în urma unor podcasturi, dar care mi se par o descoperire de o reală valoare pentru dezvoltarea noastră ca oameni. Așa că poate e de înțeles de ce mi-am dorit Psihogenealogia și rănile din familie de Anne Ancelin Schutzenberger. Am văzut-o la prietenii de la Libris și mi-a făcut tare cu ochiul. Trebuia să mă delectez cu ea și a fost o lectură pe cinste, o bună introducere în lumea asta destul de nouă pentru mine și cred că nu greșesc dacă spun pentru  lumea întreagă.

Psihogenealogia și rănile din familie este o lectură de referință venită din partea unui om care a lucrat mai bine de douăzeci de ani cu pacienții în direcția asta, iar aici face un fel de rezumat a tot ceea ce a învățat și observat de-a lungul timpului. Este puțin mai greoi de intrat în atmosfera cărții dacă nu ești obișnuit cu terminologia, dar, odată ce reușești să te adaptezi, cartea asta te poate ajuta să îți chestionezi trecutul și să reușești să îți vindeci rănile moștenite, căci fiecare familie are propriile registre contabile, care fac ca generații după generații să plătească anumite datorii sau să nu poată trece peste anumite aspecte.

Moștenim practic lucruri de la strămoșii noștri și există moșteniri familiale, etnice, istorice, toate acestea afectând fără să realizăm prezentul. Practic, în ADN-ul nostru, în sânge, există crâmpeie din toți cei care au trăit înaintea noastră și care ne fac să realizăm acțiuni fără să înțelegem de ce. Nu ne putem vindeca în terapie până nu înțelegem lucrul acesta, ne putem îmbunătăți existența, dar nu vindeca cu adevărat până când nu vom face pace cu trecutul nostru:

„Noi continuăm șirul generațiilor și plătim datoriile trecutului; atâta vreme cât nu am șters datoriile, o loialitate invizibilă ne îndeamnă să repetăm, că știm sau nu, că vrem sau nu, o situație plăcută sau un eveniment traumatic, o moarte nedreaptă, chiar tragică, ori ecoul ei.”

Ce este transgeneraționalul și care este legătura noastră cu trecutul?

Fiecare persoană în parte poartă cu sine anumite povești invizibile, care și-a făcut lăcașul în interiorul său fără ca măcar să fie conștientă de acest lucru. Purtăm cu noi încă de la naștere anumite caracteristici proprii familiei din sânul căreia facem parte. Iar în fiecare familie, există lucruri nespuse, secrete bine ascunse în timp, poate nu neapărat conștient, ci pentru că sunt mult prea dureroase, iar mintea nu ar face față. Însă, tocmai aceste nespuse pot face mult rău la nivel de genă. Primim de la strămoșii noștri o mulțime de amprente ale poveștilor personale, iar noi, la rândul nostru, oferim bucăți din noi celor care vin după, copiilor, nepoților, ca niște pânze de păianjen invizibile, care ne țin captivi în propriul trecut colectiv:

„Viața fiecăruia dintre noi este un roman. Și eu, și tu trăim cu toții ca niște prizonieri ai unei pânze de păianjen invizibile, la a cărei creație participăm și noi. Dacă ne-am desprinde să ascultăm cu o a treia ureche și să ne vedem cu un al treilea ochi, pentru a putea discerne, a înțelege mai bine, a auzi și a observa aceste repetări sau aceste coincidențe, existența fiecăruia dintre noi ar deveni mai clară, iar noi am deveni mai receptivi la ceea ce suntem, la ceea ce ar trebui să fim. Nu ne-am putea oare desprinde de aceste fire invizibile, de aceste triangulații, de aceste repetări? În definitiv, noi suntem într-un fel mai puțin liberi decât ne închipuim. Înțelegând ce se întâmplă de fapt, observând aceste fire în contextul și în complexitatea lor, ne putem totuși recuceri libertatea, putem ieși din cercul repetărilor. Ne putem trăi în sfârșit propria viață și nu pe cea a părinților, sau a bunicilor, sau a unui frate decedat pe care îl înlocuim cu sau fără știința noastră.”

Practic, purtăm cu sine propriii demoni interiori, pe care suntem meniți să îi tot hrănim până când devenim conștienți de ei și alegem să îi alungăm. Știm că există repetiții în familii, căsătorii și divorțuri la aceeași vârstă ca a mamei, bunicii, mătușii; morți premature, care se repetă ca o coincidență nefastă, iar astfel de exemple pot continua la nesfârșit. Ideea este să devenim conștienți că există un tipar, pe care trebuie să îl închidem ciclic, pentru a ne putea vindeca și a nu mai repeta evenimentele tragice din  trecutul strămoșilor noștri. Iar transgeneraționalul și psihogenealogia tocmai cu aceste aspecte se ocupă, oferă posibilitatea de a observa de unde provin anumite lucruri și apoi a transforma totul în lucruri spuse, în a le da un glas și un sens, astfel încât să nu ne mai simțim datori să le rezolvăm și să putem merge mai departe, pe drumul pe care ni-l dorim, nu pe cel trasat în mod inconștient de înaintașii noștri, care s-au temut să dea glas celor mai negre temeri ale lor.

Nespusele, sindromul de aniversare și perioadele nefaste

Astfel, în interiorul nostru se petrec bătălii invizibile, pe care poate nici nu știm că le avem la nivel conștient, dar pe care subconștientul nostru se încăpățânează să le păstreze acolo până când decidem că a sosit momentul să le înfruntăm. Astea sunt nespusele, secretele acelea care sunt atât de teribile încât ajungem să le dosim bine la interior. Așa se întâmplă cu victimele războiului, Holocaustului sau altor astfel de evenimente dureroase. Oamenii aleg să nu vorbească deschis despre asta, iar astfel, traumele se transmit mai departe generațiilor următoare, până când cineva, cu ajutorul psihoterpaiei, ajunge să fie conștient de asta și să rupă lanțul.

Există un sindrom de aniversare, o perioadă mai sensibilă, mai neagră, care te face mai predispus la tragic tocmai pentru că la acea dată ceva rău s-a petrecut în familia ta, fie că știi asta sau nu, subconștientul tău o știe și e de ajuns. Atunci, ești mai predispus la îmbolnăvire, accidente și poate chiar pierderi uriașe. Depinde doar de tine să rupi acel lanț și mereu când ai parte de așa ceva trebuie să te întrebi de ce, apoi, încet, încet să reconstitui istoria familiei tale, pentru a ajunge la esență și a rupe lanțul ghinioanelor/relelor/tragediilor.

Despre toate astea este Psihogenealogia și rănile din familie. Despre legăturile transgeneraționale, rănile pe care familiile le dau mai departe moștenire, precum și despre modalitățile de vindecare și stopare a acestui ciclu dureros. E un punct de plecare pentru descoperirea de sine și magia aceea pe care această practică o poate aduce cu sine. Pe mine sigur m-a făcut să îmi pun multe întrebări și să îmi doresc să aflu mai multe despre istoria mea familială, atât cât mai este posibil să o fac.

Date despre carte:

  • Titlu: Psihogenealogia și rănile din familie
  • Autor: Anne Ancelin Schutzenberger
  • Titlu original: Aie, mes aieux!
  • Traducere: Cristina Vasilescu
  • Editura: Philoba
  • Colecție: Psihogenealogia
  • Anul apariției: 2014
  • Număr de pagini: 296
  • Stele pe Goodreads: 4/5

Cartea o puteți achiziționa de pe Libris.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.