WILLIAM GOLDING: ÎMPĂRATUL MUȘTELOR – RECENZIE

Uneori îți dorești extrem de tare ca o carte să îți placă, mai cu seamă atunci când este vorba de un clasic și un laureat al premiului Nobel. Însă, ceva se întâmplă pe parcurs și nu reușești deloc să rezonezi cu stilul său, cu modul său de a pune problema. Și în cazul de față m-am informat cu privire la intențiile autorului, am pus lucrurile în perspectivă, dar nu, cartea asta nu a fost pe placul meu și știu cu siguranță că este o opinie nepopulară, dar mi-o asum. Vă întrebați desigur despre ce carte vorbesc. Ei bine, este vorba de Împăratul muștelor de William Golding. Am văzut cartea pe Libris și, într-un impuls de moment, mi-am dorit-o. Citisem numai de bine despre ea, dar nu, are acel ceva care nu m-a convins deloc și care m-a ținut în continuu suspendată între ce ar fi putut fi și ce a fost de fapt.

Împăratul muștelor este un roman de o duritate extremă, în care autorul transformă în realitate toate temerile și fricile sale extreme. În urma experienței sale cu războiul, a ajuns la concluzia că nu există pic de bunătate în lume, că lăsată fără niciun fel de reper sau regulă, orice societate se va sălbătici și va aduce la suprafață adevărata sa natură: una a violenței extreme, a fricilor care conduc la gesturi extreme și a alienării. Și în definitiv un roman al nebuniei și al esteticii urâtului este cartea sa, în ciuda faptului că protagoniștii sunt niște copii. Și tocmai viziunea sa asupra lumii nu m-a prins deloc. Încă îmi păstrez viu copilul din lume, încă mai cred și mai sper că oamenii pot fi buni dacă le oferi iubire și că până și cei mai răi se pot transforma dacă le dăruiești un strop de speranță.

Nu știu, violența asta extremă mi-a indus clar o stare de alienare, de durere fără margini. M-a șocat, m-a făcut să nu îmi doresc să mă mai întorc între paginile volumului și poate de asta a și durat atât de mult citirea lui, în ciuda numărului mic de pagini. Mi-a produs o stare inexplicabilă de frică, de suferință, iar în perioada asta când oricum totul în jurul meu e îmbrăcat în negru, nu îmi doresc asta și de la ceea ce citesc. Vreau să evadez, iar cartea asta nu m-a ajutat deloc. Mi-a făcut un rău visceral, ca un fel de intrare în transă pe care nu am cum să îl explic logic. Aș zice să testați la rândul vostru, dar nu știu dacă să fiu atât de sadică… E un gol acolo în mijlocul a ceea ce citești, un vid care ți se transmite și la nivel de cititor și da, recunosc valoarea scriiturii, dar asta nu înseamnă că mi-a și plăcut, că mă va face să mai mă îndrept vreodată spre scrierile autorului. E prea dur pentru mine.

Împăratul muștelor – o societate primitivă

Golding mi-a amintit foarte tare prin stilul său laconic, prin dialogurile uneori bizare, prin personajele care merg foarte tare pe fluxul conștiinței de Virginia Woolf, iar eu și doamna aceasta a literaturii nu avem o experiență pozitivă. Am promis că voi reveni la ea la un moment dat, dar încă îmi fac curaj. La fel ca și în cazul ei, nu pot trece mental de anumite bariere pe care scriitura lui Golding le așază între mine și opera sa.

Repet, înțeleg de ce a primit Nobelul, scriitura sa este valoroasă, însă nu pentru mine. Povestea în sine îmi oferă fiori reci pe șira spinării și mă face să mă îndrept spre locuri din mine pe care le vreau ascunse. E adevărat, o societate fără reguli și fără un conducător stabil ar fi haos. Ultimii trei ani ne-au arătat din plin  răutatea omului, aia intrinsecă, care ne face să credem că nu ne mai facem bine, dar atunci când este vorba de niște copii, prefer să cred că mai există speranță, că, în ciuda faptului că sunt excesiv de sinceri, nu sunt doar o mini copie a adulților și pot fi și buni.

Lumea lui Golding nu are nici timp exact, nici spațiu. Este o insulă din mijlocul a nicăieri, unde, în urma unei catastrofe nucleare despre care abia se vorbește și a unui accident aviatic, un grup de copii aterizează. Nu știm exact numărul acestora, ci doar că toți sunt de naționalitate britanică. Nici numele tuturor nu îl cunoaștem și poate că asta nici nu are importanță. Importantă este în schimb senzația de stranietate, de suferință, de frică, de pierdere care se naște pe măsură ce înaintezi cu lectura și ajungi să îi cunoști cu adevărat.

Copiii aceștia au la început dorința de a pleca de aici, de a fi salvați, sau cel puțin asta își doresc grupul de copii originari să le spunem, cei care au ajuns primii în mijlocul sălbăticiei de aici, ca Ralph, cel curând ales conducător, Piggy, băiatul astmatic înțelept căruia nu îi cunoaștem adevăratul nume, sau Simon, cel decis să se sacrifice și care are imaginea clară asupra a ceea ce se petrece cu ei. Însă apar vânătorii în frunte cu Jack, iar aparenta liniște este perturbată. Ei sunt un fel de golani de cartier și vor doar să distrugă, nu și să contribuie la salvarea lor, ca și cum le-ar fi plăcut plăcere să trăiască în acest loc fără reguli, în care pot fura focul, vâna porcii și dansa în miez de noapte.

Ralph, cu supra conștiința sa Piggy, încearcă, dar în zadar, să mențină ordinea, să facă focul pentru ca fumul să fie văzut din depărtare de niște posibili salvatori. Ideea asta devine obsedantă și nu reușește deloc să se desprindă de ea, ca și cum întreaga lui viață ar depinde de asta și poate chiar așa și este, pentru că, în momentul în care el se lasă copleșit de incertitudini și conștientizează dezolarea din jur, se dezlănțuie iadul, haosul: apare fiara.

Nimeni nu știe exact cine este fiara, de unde provine, dar pare concretizarea tuturor fricilor lor cele mai mari. Singur Simon recunoaște acest Împărat al muștelor, înțelege că fiara este în fiecare dintre ei cu o conștiință mult prea lucidă pentru vârsta lui, așa că acceptă ofrandele și chiar să se sacrifice pentru binele suprem. Violența se dezlănțuie cu putere, copiii se transformă ei înșiși în fiare dezlănțuite, dar, la final, alienarea este oprită prin plânset și jale, fapt care lasă loc la o oarecare speranță de mai bine.

Împăratul muștelor este un roman de o duritate extremă, care, sincer, m-a obosit. Mi-aș fi dorit să îmi placă, i-am înțeles ideile, dar clar nu a fost pentru mine. Devine tare greoi de parcurs din cauza tuturor suferințelor ascunse între paginile sale, a ideii de răutate supremă, de răutate de la o vârstă fragedă, iar eu repet, prefer să cred încă în omenire și în binele suprem.

Date despre carte:

  • Titlu: Împăratul muștelor
  • Autor: William Golding
  • Titlu original: Lord of the Flies
  • Traducere: Constantin Popescu
  • Editura: Humanitas
  • Colecție: Raftul Denisei
  • Anul apariției: 2017
  • Număr de pagini: 240
  • Stele pe Goodreads: 2/5

Cartea o găsiți pe Libris.

Un gând despre ”WILLIAM GOLDING: ÎMPĂRATUL MUȘTELOR – RECENZIE

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.