JOJO MOYES: DUPĂ CE TE-AM PIERDUT – RECENZIE

După ce am terminat de citit Înainte să te cunosc de Jojo Moyes, mi se părea absolut de neconceput să citesc ceva în care Will Traynor nu mai avea niciun fel de rol. Refuzam să mă mai apropii de ceva în care el era absent și, chiar dacă începusem cel de al doilea volum al trilogiei la scurt timp, nu am putut să îl citesc atunci. Era prea viu sentimentul pierderii lui, cred că asta era și asta mă împiedica să simt plăcerea cititului. Am reluat acum cel de al doilea volum dintr-un impuls de moment (mi-am propus să mai termin din seriile începute), iar Voxa a ajutat cu un audiobook tare frumos în lectura Biancăi Brad, care mi-a ajuns direct în suflet, are o voce divină, și, recunosc, nu am pornit cu prea mari așteptări, dată fiind vechea mea experiență. Și, trebuie să menționez, am iubit volumul ăsta. Sunt perfect de acord că trebuie să ne aflăm în dispoziția necesară pentru o carte, iar atunci lucrurile se schimbă. A fost timpul ei, cred. Nu știu dacă și tu ai sentimentul ăsta uneori, că o carte te alege, dar la mine se mai petrece fenomenul ăsta.

După ce te-am pierdut, cel de al doilea volum al trilogiei, are un gust dulce-amărui, dat fiind că prezintă perioada imediat următoare pierderii lui Will, cu tot ceea ce presupune o pierdere, iar cu lucrul acesta pot rezona extrem de bine anul acesta. Cred că și de asta am empatizat cu Louisa Clark, deși și autoarea a contribuit destul de tare la apropierea mea de personajul său, pentru că l-a făcut să crească destul de tare, să evolueze, iar asta mi-a plăcut. Acum, poate ar fi mers un pic mai tare exploatat sentimentul acela de neputință și de durere după ce persoana iubită nu mai e în viață, fapt care se vede în comportamentul haotic al Louisei și în plafonarea ei într-un spațiu care o sufocă, dar, per total, am iubit-o pe noua Lou, cu căderile ei, cu umorul său, cu dorința de a ieși puțin la suprafață.

După ce te-am pierdut – viața fără Will

Volumul acesta a reușit să îmi smulgă în egală măsură zâmbete, hohote de râs (mai ales în cazul familiei Louisei, care e una destul de ciudată, iar acum lucrurile se precipită mai tare datorită feminismului exacerbat la care aspiră mama sa), dar și lacrimi amare. E un amestec între râs și plâns și am iubit sentimentele astea confuze pe care Jojo Moyes reușește să le creeze, pentru că, în definitiv, cam așa se simte viața după ce pierzi pe cineva drag. E o sondare plăcută în sufletul uman și te face să te apropii mai tare de personajele sale.

Dincolo de tema revenirii Louisei acasă și în circuitul social, autoarea exploatează subtil teme feministe, precum hărțuirea la care sunt supuse unele adolescente, ce se lasă puțin duse de val în urma naivității vârstei, precum și reversul medaliei, dorința de a nu mai exista etichete într-o familie și ca bărbații să împartă sarcinile casnice cu soțiile lor, care sunt ceva mai mult decât o menajeră.

Lou a ajuns să lucreze într-un bar dintr-un aeroport, loc în care nu se regăsește și pe care îl urăște, la fel ca pe șeful său, dar, în același timp, nu are puterea sau energia necesare pentru a se desprinde. Se plafonează cumva într-o rutină, care nici nu o scoate din stările de melancolie de după moartea lui Will, dar nici nu o lasă să moară. E undeva la limită. Însă totul se schimbă în care își zdrobește șoldul căzând de pe terasa apartamentului pe care l-a cumpărat cu banii primiți de la Will. Se naște întrebarea dacă a vrut să se sinucidă și nimeni nu o crede, în ciuda protestelor sale ample. Așa ajunge într-un cerc dedicat oamenilor care au pierdut ființe dragi prematur, care fie s-au sinucis, fie au fost ucise de boală, iar acești oameni îi devin prieteni în cele din urmă.

Însă, dincolo de toate, Lou știe că trebuie să schimbe ceva la viața ei. Că trebuie să iasă din cercul sufocant. Să își permită să trăiască din nou. Și apar elemente care o scot din monotonie și din zona ei de confort. Unul dintre aceștia este paramedicul Sam, cel care reușește să îi smulgă Louisei sentimente pe care le credea pierdute, dar de care și se teme în egală măsură, pentru că încă planează asupra ei umbra lui Will, iar cea de a doua persoană este Lilly, adolescenta care aproape se mută la ea, făcând-o să iasă puțin din comoditate și să facă lucrurile care să îi amintească că este vie.

Am iubit După ce te-am pierdut. Am iubit modul în care m-a făcut să mă simt. Nu e ceva nemaivăzut sau nemaiîntâlnit, dar este plăcut, ca o întoarcere acasă. Și da, am vrut uneori să o cert pe Louisa, are tendința de a strica lucrurile involuntar, dar am ajuns să o iubesc cu tot ce înseamnă ea. E tare caldă cartea asta, cu elemente de familiar, de ciudat sentiment de reuniune duminicală de familie. Am terminat volumul în doar două zile, pentru că a dat dependență și am ascultat fără întrerupere. Nu m-am putut opri.

Tu ai citit trilogia? Cum ți s-a părut?

Date despre carte:

  • Titlu: După ce te-am pierdut
  • Autor: Jojo Moyes
  • Titlu original: After You (Me Before You #2)
  • Traducere: Gabriel Tudor/Graal Soft
  • Editura: Litera
  • Colecție: Blue Moon
  • An apariției: 2016
  • Număr de pagini: 397
  • Stele pe Goodreads: 5/5

Cumpără și tu cartea de aici.

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.