PAOLA PERETTI: DISTANȚA DINTRE MINE ȘI CIREȘ- RECENZIE

Am acasă de foarte mult timp cartea Paolei Peretti, dar am ajuns greu la ea, deși am iubit încă de la început coperta și interiorul cu picturi ce adaugă mult farmec acestei scrieri. Dar a meritat din plin așteptarea, e o cărticică ce se citește repede, dar de o profunzime aparte, care ajunge direct în interior. Și sunt sigură că voi mai reveni la ea uneori, căci e dătătoare de optimism și de putere de a merge mai departe prin viață cu fruntea sus, indiferent de greutățile pe care le ai de îndurat. Este unul dintre romanele nemuritoare asemenea Micului Prinț sau Minunea, care, deși este dedicată celor mici, are o dulceață ce poate fi gustată mai puternic la vârsta adultă.

Distanța dintre mine și cireș este o cărticică ce se citește foarte tare cu sufletul, pentru că subiectul, ce are în centrul său un pui de om, este extraordinar de sensibil, smulgându-ți multe lacrimi pe parcurs, pentru că nu poți să nu fii cucerită de forța Mafaldei, fetița care nu se teme de întuneric, pentru că acesta se află în interiorul său de prea multă vreme ca să îi mai fie frică:

„Toți copiii se tem de întuneric. Întunericul este o cameră fără uși și fără ferestre, cu monștri care te prind și te mănâncă în tăcere. Însă mie nu mi-e frică de întuneric: întunericul îl am înăuntru. Nu inventez. Dacă aș inventa, mama nu mi-ar mai cumpăra fursecuri cu cremă la mijloc, date prin lichior, și nu m-ar lăsa să le mănânc înainte de cină. Dacă totul ar fi în ordine, tata nu s-ar ascunde în baie așa cum face de fiecare dată…”

Este o carte mică în ceea ce privește lungimea, dar mare ca sensuri, ca înțelesuri, dovada clară că esențele tari se țin în sticluțe mici. Povestea Mafaldei, fetița condamnată la a duce o viață întreagă în întuneric după ce a cunoscut în prealabil lumina, din cauza unei boli incurabile, nu are cum să nu te emoționeze. Nu are cum să nu te pună pe gânduri și să te facă să îți analizezi mai tare binecuvântările din viața ta și să fii recunoscătoare pentru toate minunile pe care le vezi. Și apoi îți strângi pumnii strâns, pentru că înțelegi că nu poți schimba nimic pentru fetița aceasta care înțelege totul cu candoarea vârstei, pentru că vezi bullyingul la care e supusă de ceilalți copii doar pentru că e diferită, doar pentru că îi simți durerea pe măsură ce realizează că distanța dintre ea și cireș (măsurată continuu pentru a se putea orienta în spațiu) devine din ce în ce mai mică. E o carte care te doare până adânc în suflet, dar deosebit de frumoasă, scrisă într-un stil cald, încărcat de savoare prin prisma copilului care învață să își construiască lumea, în ciuda tuturor durerilor.

Distanța dintre mine și cireș – o poveste caldă, dătătoare de speranță renăscută

Povestea Mafaldei este una plină de sensibilitate, mai cu seamă că știm că este inspirată din viața autoarei și te gândești cum poate un copil să treacă prin viață atunci când nu mai reușește să vadă nimic exterior. Mafalda suferă de o boală degenerativă, care conduce rapid la orbire, are în ochi un întuneric ce devine parte din ea, fără drept de ripostă. Și, uneori, atunci când nu are prieteni din cauza deficienței sale, sau înțelege că va trebui să ajungă într-o casă nouă, fără trepte, pentru momentul în care va orbi, fetița mai ripostează, dar în felul ei naiv de copil.

Mafalda știe că va orbi, așa că își face o listă cu lucruri de făcut până când se va întâmpla asta și își face și un plan: să se mute în cireșul școlii, de unde să nu mai coboare vreodată, asemenea eroului ei de poveste preferat. Încearcă să se bucure de tot ceea ce mai vede, dar își măsoară întunericul din ochi după distanța de la care vede cireșul din curtea școlii. Are înțelegerea clară a faptului că nu este asemenea colegilor săi, mai ales că nu mai are prietene de când nu mai vede bine și nu mai merge neînsoțită nici măcar la școală. Ea nu primește bilețele asemenea colegilor săi, nu se poate juca normal, dar devine mai receptivă la orientarea sa prin întuneric, fapt pe care îl testează continuu:

„Sunt foarte bună la jocul de-a baba-legată-la-ochi. Știu că jocul nu se numește așa, dar nu-mi place cuvântul acela, «oarbă». Prefer «legată-la-ochi», pentru că rămâi în beznă doar cât timp durează jocul. Mi-ar plăcea să visez că mă joc de-a baba-legată-la-ochi, să mă trezesc și să descopăr că încă am eșarfa peste ochi, așa aș putea să o scot și să văd din nou bine.”

Mafalda se luptă cu durerea aceasta, a pierderii vederii, și înțelege și suferința propriilor săi părinți, chiar dacă aceștia se ascund de ea. Reușește să își ascundă propria durere în fața celorlalți și e bucuroasă pentru că reușește să își facă prieteni, pe Estella, îngrijitoarea școlii, venită din România, și pe Filippo, băiețelul sărac din bătrâni.

Distanța dintre mine și cireș este o poveste emoționantă, plină de emoția aceea în stare pură, încărcată de înțelesuri, care ți se cuibărește direct în suflet. E o carte caldă, dureroasă, care ne învață extrem de multe lecții. O carte pentru copii, mai plină de sensuri pentru oamenii mari.

Date despre carte:

  • Titlu: Distanța dintre mine și cireș
  • Autor: Paola Peretti
  • Titlu original: La distanta tra ne e il ciliegio
  • Traducere: Diana Calangea
  • Editura: Litera
  • Anul apariției: 2021
  • Număr de pagini: 208
  • Stele pe Goodreads: 5/5

Cartea se găsește pe Litera.

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.