Anul acesta stă suspendat parcă într-un roller coaster, având darul de a mă mai întoarce uneori cu susul în jos, ținându-mă acolo, printre stări și sentimente nedefinite, pentru suficient timp cât să mă afund într-un abis fără fund. E o furtună pe interior care, deși își mai domolește uneori bătăile, tot lovește cu putere din când în când și exact când mă aștept cel mai puțin. E furtună de vară, cu fulgere și tunete puternice, care mă zguduie din temelii, aruncându-mă la pământ cu rădăcinile ridicate spre cer. Dezrădăcinată și lipsită de frunze, uneori mă afund printre lacrimi amare, cu gust de ploaie celestă, gata oricând să mă prăduiască de tot ceea am mai bun și mai frumos.
Se apropie cu pași repezi nouă luni de la pierdere. Nouă luni în care, de multe ori, mă regăsesc în poziția fetusului, îmbrățișându-mă de un a singură, dornică să scot durerea la suprafață, după care să o arunc cât mai departe. Să o rătăcesc prin spațiu, astfel încât să mă asigur că nu mai reușește să mă găsească vreodată.
Este acea perioadă din an când ne-am fi adunat toți la un loc, la aceeași masă, depănând povești din alte timpuri sau râzând pur și simplu, de bucuria aflării toți la un loc. Și poate am fi plănuit, ca în alți ani, unde să mergem, ce cărări ale țării să mai străbatem. Am fi putut fi în atât de multe locuri. Am fi putut să îmbrățișăm atât de mult, cât să nu mai ne lipsească acum îmbrățișările. Și zâmbetele. Și atât de multe lucruri pe care acum le-aș simți diferit. Le-aș privi cu alți ochi.
Nu știu de ce noi, oamenii, avem impresia că suntem nemuritori. Că avem atât de mult timp alături de cei dragi, încât ne pierdem printre chestiuni și acțiuni mărunte. Lipsite de semnificații. Golite de sens acum. Reci. Sterile. Iar apoi ne lovește absența, cu care, totuși, ne confruntăm și în prezență.
Mă gândesc acum la ceas târziu că ar fi putut fi atât de multe momente încărcate de căldură, de bucurie, de prea plin. Și, totuși, nu am știut să mă bucur de ele. Nu am știut să profit de asta. Am crezut mereu că am ceva mai mult timp. De parcă clepsidra timpului ar fi fost oprită cumva de un vrăjitor prea puternic, care ar fi putut ține oamenii dragi alături de mine la nesfârșit. Punând totul pe pauză până când aș fi înțeles adevăratul înțeles al vieții și ce contează cu adevărat pe lumea asta.
Ne pierdem atât de tare în noianul de griji, ne creăm atât de multe iluzii și nu mai prețuim ceea ce avem. Nu mai trăim clipa, prezentul, momentul acum. Ne rătăcim printre ieri și mâine și uităm de azi. Apoi, ne doare cu toată ființa pierderea. Și ne-am dori o mașină a timpului. Să ne ducem acolo unde eram extrem de fericiți, dar nu știam.
Mi-e dor și doare. Și lacrimi cad pe obrazul meu. Fierbinți. Și goluri îmi colindă prin suflet… Mai stau cuminte câtva timp. Mă prefac că e soare și zâmbesc. Că poate mă pot păcăli până și pe mine…
Dacă ar fi să dai timpul înapoi, pe cine ai aduce înapoi alături de tine? Nu uita să prețuiești oamenii dragi care îți sunt acum alături și să dai un sens prezentului! E tot ce ai, iar când totul se va preface în amintire, punând pulbere peste tot ce ar fi putut să fie, îți va ține de cald. Și îți va oferi îmbrățișări mute. Pline de dor, dar îmbătate de dragoste.
Crâmpeie de suflet 