JULIA QUINN: EU ȘI DUCELE (BRIDGERTON 1) – RECENZIE

Pe aripi de dans, printre valsuri și cu rochii minunate croite, am pășit cu pași timizi în universul Bridgerton, creat de Julia Quinn, de care am tot auzit vorbindu-se mai ales odată cu apariția serialului de pe Netflix, dar pe care recunosc cu mâna pe inimă că îmi era puțin teamă să îl descopăr. Prea fusese lăudat. Însă înțeleg pe deplin acum laudele. Sunt complet meritate. Și nu știu de ce nu am ajuns la seria asta până acum. Mă aflu deja la cel de al doilea volum. Clar creează dependență și e formată din genul acela de romane pe care nu le mai poți lăsa din mână. Amintește tare de cărțile și atmosfera din cărțile lui Jane Austen sau de Bâlciul deșertăciunilor lui Thackeray.

Eu și ducele, primul volum al seriei Bridgerton, este un historical romance construit pe trope-ul fake lovers, care ne introduce în cel mai frumos mod cu putință în universul sezonului londonez de baluri, în care tinerele domnișoare sunt prezentate unor pretendenți cu statut înalt în vederea căsătoriei, iar întrecerea este reală. Nu între tinere, ci între mamele lor, care luptă cu toate atuurile pentru a își vedea fetele căsătorite. Este un roman de atmosferă, amuzant, spumos, catchy și profund în egală măsură. Mult mai profund decât m-aș fi așteptat de la un romance. Însă, dincolo de toate acestea, îți oferă o mare stare de bine, te binedispune și îți smulge multe chicoteli și zâmbete pe măsură ce citești, ceea ce o transformă într-o carte numai bună de citit în vacanță.

Aveam nevoie de o astfel de relaxare și recunosc că m-a prins mai tare decât m-aș fi așteptat. Ceea ce a început ca o simplă curiozitate de cititor și cinefil cred că are șanse mari să se transforme în obsesie, mai ales că volumul al doilea se anunță cel puțin la fel de emoționant ca primul. Începusem cartea în format audiobook pe Voxa, însă destul de rapid am trecut la varianta tipărită, pentru că aveam nevoie să ajung mai repede la acțiune și parcă varianta clasică mă ajută mai tare să mă conectez și să mă apropii de personaje. Iar aici a fost exact ce trebuie. În doar două zile era gata, atât de mult mi-a plăcut lumea asta aflată în Londra (orașul sufletului meu) în timpul marii piețe a măritișului, așa cum este cunoscut în mod popular sezonul londonez al debutantelor, a tinerelor de doar 17, 18 ani prezentate reginei Victoria sau în timpul regelui George al III-lea și al reginei Charlotte în vederea căsătoriei (în carte nu se întâmplă asta, tinerele merg la petreceri organizate de către gazde mai în vârstă, însă știm cu toții că la asta se face referire).

Am iubit să cunosc povestea lui Daphne Bridgerton, cel de al patrulea copil al lui Violet, mama care pare să se ocupe de cele mai mari intrigi pentru a își căsători cei opt copii numiți cu nume ce respectă fidel alfabetul, după cum subliniază ironic lady Whistledown, cea care editează un fel de ziar de scandal al vremii, unde, sub auspiciul anonimatului, răspândește cele mai noi bârfe ale lumii mondene.

La fel, mi-a plăcut faptul că autoarea nu aduce în prim plan personaje masculine perfecte, așa cum singură recunoaște în introducerea celui de al doilea volum al seriei. Nu vrea bărbați precum mister Darcy din Mândrie și prejudecată, ci unii pe care îi descoperi în timp și pe care ajungi să îi iubești. Așa este și Simon Basset, ducele de Hastings, un bărbat cu multe imperfecțiuni și traume din trecut, provenite din relația cu tatăl său, însă autoarea demonstrează că iubirea poate transforma chiar și cele mai împietrite inimi.

Eu și ducele – baluri, crinoline și debutante

Primul volum al seriei este un mic preambul în ceea ce înseamnă tot acest univers Bridgerton și, recunosc, am ajuns să mă îndrăgostesc tare de el. E catchy, te prinde în mrejele lui încă de la primele pagini. Asemenea lui lady Whistledown, ți-ar plăcea să știi tot ceea ce se întâmplă cu fiecare membru al familiei în parte, ce înțelepciune o mai face pe lady Violet să reușească să își căsătorească propriii copii, lucru deloc ușor dat fiind numărul lor, și ce șotii mai pun la cale copiii ei pentru a scăpa de ițele atent țesute ale mamei.

În prim plan însă este povestea lui Daphne Bridgerton. Este o tânără inteligentă, citită, dar care, în ciuda tuturor dorințelor mamei și a balurilor la care aproape o obligă să meargă, nu reușește să își găsească bărbatul potrivit. Are parte de bărbații mai lunatici, mai în vârstă, cu care nu își dorește să se căsătorească, fapt pentru care fratele ei mai mare, Anthony, se vede nevoit să îi refuze.

Lucrurile se schimbă pentru ea în momentul în care îl cunoaște pe Simon Basset, duce de Hastings în prezent, după moartea tatălui său. Recunosc că mi-a plăcut tare și m-a surprins în mod plăcut personajul său. Dacă ați citit suficient de mult romance, știți că, de regulă, personajele masculine sunt construite după tiparul prințului pe cal alb, bărbatul perfect, care are toate femeile la picioare. Ei bine, nu putem spune că nu este și cazul lui Simon, pentru că este un Don Juan, lucru confirmat și de prietenul său încă din perioada colegiului, nimeni altul decât Anthony. Însă, dincolo de a fi un superficial, Simon este construit cu lumini și umbre, are substanță și esență. Încă din prolog, ni se spune că a fost renegat de către tatăl său pentru că, atunci când a vorbit, târziu, undeva în jurul vârstei de patru ani, a făcut-o bâlbâit, iar aici iese la iveală superficialitatea lumii în care se desfășoară acțiunea. Este unicul moștenitor al tatălui său și pare a fi o rușine, lucru care nu se schimbă nici odată cu trecerea timpului, iar când în sfârșit o face, e prea târziu, pentru că răul a fost deja produs. El vrea să se răzbune și trăiește oarecum în umbra tatălui său, de aceea nu vrea să se căsătorească și nici să aibă copii.

Spuneam că întâlnirea cu Daphne schimbă lucrurile și dinamica acțiunii, pentru că ambii pun la cale un plan ce pare fără de cusur: vor pretinde că sunt mai mult decât simple cunoștințe, astfel încât Daphne să atragă mai mulți pretendenți, iar Simon să scape de vânătoarea mamelor, care sunt atrase în mod inevitabil de statutul lui de duce. Numai că lucrurile se complică în momentul în care între ei intervin sentimentele, iar de aici totul evoluează în cu totul alt mod.

Ce mi-aș fi dorit mai mult? Poate mai multă atenție la detalii, la modul în care sunt prezentate debutantele, la descrierea balurilor, a luxului, a opulenței, să avem puțină culoare locală. Ar fi devenit totul impecabil astfel. La fel, poate mergea ca relația celor doi să fie puțin mai cizelată, pentru că pare că evoluează mult prea rapid și parcă de niciunde. E un pic grăbită relația lor, dar per total e o carte bună, care te ține captiv între paginile sale de la prima la ultima pagină.

Eu și ducele nu este o lectură greoaie, de substanță, ci una lejeră, care te face să te simți bine, să râzi și să te bucuri de un historical romance bine scris.