VANESSA CHAN: FURTUNA PE CARE AM DEZLĂNȚUIT-O – RECENZIE

Mi-am dorit să ies puțin din zona mea de confort și să citesc despre țări și continente diferite față de cele spre care mă îndrept de obicei. Așa am ajuns să caut puțin printre titlurile de excepție pe site-ul Libris și am ajuns la o carte care prezintă o situație destul de puțin cunoscută în Europa: cea a Malayesiei sau Malayei cum era atunci cunoscută și viața sub ocupația britanică și japoneză. Am citit Furtuna pe care am dezlănțuit-o de Vanessa Chan cu lungi pauze între momentele de citire și asta nu pentru că nu ar fi un roman bun, căci este un debut mult mai bun decât m-aș fi așteptat, ci din cauza evenimentelor extrem de dureroase descrise aici, care te fac să ai nevoie de scurte momente de reflexie asupra realității dure și a răutății care sălășluiește în oamenii din jurul nostru.

Furtuna pe care am dezlănțuit-o este o ficțiune istorică bine scrisă, cu o dragoste imensă pentru cuvântul scris și pentru documentarea unei perioade istorice despre care bunicii malaysieni refuză de cele mai multe ori să vorbească, deoarece durerea și suferința au fost atât de puternice încât e greu de vorbit despre tot ceea ce au trăit.

Este cartea lui Cecily, tânăra mamă mereu nemulțumită și sufocată de viața pe care o trăiește, fapt care o conduce la fapte reprobabile, cu lungi ecouri mai apoi în destinele celor din jurul ei, însă este în egală măsură romanul copiilor ei, Abel, Jujube și Jasmin, a puilor de om cu aripi frânte de un război brutal, unul din care locuitorii nativi nu au cum să câștige. Este un război al înfrânților și al învingătorilor, însă faptul că s-au aflat întâi sub ocupație britanică, mai apoi sub cea japoneză, a celor care ar fi trebuit să le fie salvatori, i-a îngenuncheat și i-a făcut să nu știe cum să reacționeze în fața răului, cum să supraviețuiască în absența celor dragi și în principal a băieților, luați prizonieri în lagăre neștiute de o lume întreagă, în absența educației și a celor necesare ducerii mai departe a traiului de zi cu zi.

Furtuna pe care am dezlănțuit-o este un roman profund, dureros, brutal de sincer, cu scene extrem de dure pe alocuri, cu o sondare în sufletul celor ocupați, un roman cutremurător și încărcat de mult întuneric, de multă răutate, de sentimentul de vină, de neputință, de furie și strigăte mute, întoarse cu totul spre interior. Autoarea descrie o lume sălbatică, una în care cei mai puternici înving, în care copiii ajung să facă fapte reprobabile, în care revolta nu conduce la nimic bun. Totul este prezentat pe două planuri narative, trecut, cu Malaya ocupată de britanici, în care Cecily este destul de naivă, și prezent, cu Malaya ocupată de japonezi, în care Cecily începe încet, încet să își piardă capacitățile mentale, degradându-se pe scara moralității și a societății. Este un roman despre război, dar este în egală măsură un roman al degradării morale și a distrugerii oricărei forme de umanitate, indiferent că e vorba de copii sau de adulți. Cei puri plătesc scump, cu viață, toate momentele furare de inocență.

Furtuna pe care am dezlănțuit-o – un roman al dezumanizării și degradării morale

Vanessa Chan a reușit să scrie un roman extrem de puternic, dur și, în același timp, sincer, lipsit de floricele și norișori roz, asemenea războiului despre care vorbește, unul nedrept și aducător de molimă, boală mentală și moarte. Moarte a omului, dar și a spiritului, a dragostei, a inocenței și a tot ceea ce înseamnă bun și frumos în om. Nu sunt nuanțe de gri aici, totul este negru, întunecat, iar întunericul se extinde peste toți în mod gradual, pe măsură ce înaintezi cu lectura.

Trecutul este cel al lui Cecily, mamă și soție de demnitar, care simte că nu se regăsește în noua ordine a societății în care trăiește. Este soția lui Gordon, cel care lucrează pentru britanicii ce conduc acum Malaya. Are doi copii, pe Abel și pe Jujube, însă nimic din ceea ce trăiește nu o mulțumește. Își dorește mai mult. Este o visătoare naivă și așa rămâne până aproape de sfârșitul romanului. Un personaj șters, omul din umbră, care tocmai din acest motiv reușește să facă tot ceea face mai apoi: devine spion pentru japonezii ce urmăreau să cucerească Malaya sub auspiciul dorinței de a o elibera după cum afirmau, transformându-se astfel într-o trădătoare și ajunge să plătească scump pentru naivitatea și păcatele sale.

În timpul în care soțul ei era parte a administrației britanice, Cecily îl cunoaște pe Bingley Chan, pe numele lui adevărat Fujiwara. L-am urât pe Fujiwara încă de la început. Este un bărbat care se vrea șarmant, dar tot ceea ce face este să manipuleze și să facă tot ceea ce îi stă în putere pentru a își atinge scopurile. Dar imediat ce ajunge acolo unde își dorește, părăsește fără a lăsa măcar vreun semn al trecerii sale pe acolo. Așa a făcut cu Cecily, așa a procedat mai apoi cu Lina, cea care îi devine prietenă și confidentă lui Cecily. Aș putea spune că Fujiwara este factorul declanșator, cel care a condus mai apoi la tragedii personale și la pierderea demnității lui Cecily. Tocmai de aceea, spre finalul ocupației japoneze, după ce realizează că tot ceea ce i-a spus amantul ei au fost doar simple minciuni menite să o facă să joace după cum dorea el, ea ajunge aproape să își piardă mințile. Devine o femeie bolnavă, care nu mai iese din casă, care deplânge soarta copiilor și a soțului ei, precum și alegerile ei care au declanșat toate tragediile din planul ei personal. Devine puternică în final și așa aș fi vrut să o văd întreg romanul, dar nu a fost așa. Este unul dintre cele mai slabe și șterse personaje feminine cunoscute de mine în cărți.

Exemplul ei este repetat și de fiica sa, Jujube, dar aceasta este oarecum un pic mai puternică decât mama ei. Se trezește la realitate un pic mai repede decât a făcut-o mama sa. Jujube este o tânără cu potențial, inteligentă, care iubește să citească. Ar fi putut ajunge cineva în viață dacă nu ar fi venit războiul, însă toate speranțele sale se dizolvă în neant, iar visurile sale se spulberă. Lucrează într-un restaurant, unde face tot ceea ce e nevoie, iar aici cunoaște un japonez în vârstă, care, asemenea lui Fujiwara, pare să devină salvatorul ei, îi vinde iluzii, însă, în timp ce Jujube pierde oameni dragi după oameni dragi, precum și toată viața ei, bărbatul pare să câștige tot mai mult, să fie tot mai fericit.

Jujube își pierde răbdarea cu toți cei din jur, îngenuncheată de lumea nouă în care trăiește. Însă acest lucru se reflectă și asupra surioarei sale mai mici, Jasmin, care nu o mai regăsește pe sora mereu iubitoare, cea la care știa că avea mereu scăpare în caz de orice. Din cauză că soldații obișnuiau să își bată joc de fetițe, asemenea multor fetițe din acele timpuri, familia sa obișnuia să o închidă în beci, un loc de care îi era frică, pentru că se temea de întuneric, iar întunericul năștea monștri. Tocmai de aceea evada uneori noaptea, alături de prietena ei orfană, micuța Yuki, fapt aflat de Jujube și aspru pedepsit. Acesta este momentul care o face pe Jasmin să se rupă total emoțional de familia sa, pentru că putea îndura monștrii întunericului doar dacă știa că are refugiu sigur în familia sa. Însă acest lucru a făcut-o să fugă de acasă.

Cea mai dură este povestea lui Abel, vândut la doar cincisprezece ani într-un lagăr de muncă situat aproape de Thailanda. Sunt scene extrem de dure aici, de o duritate extremă, greu de parcurs. Copiii de aici, asemenea băieților din Împăratul muștelor, se degradează total, furia conducându-i și făcându-i să piardă întreaga umanitate.

Furtuna pe care am dezlănțuit-o este un roman dureros, profund, care ajunge direct în suflet și se lipește de el, din dorința ca istoria să nu ajungă să se mai repete vreodată.