PLIMBARE LA CEAS DE SEARĂ PE MALUL LACULUI MĂNECIU

Zilele acestea a fost caniculă. Mă rog, încă mai este. E prieten permanent și destul de greu de suportat chiar și aici, lângă munte. Cu toate acestea, am muncit cu un zel caracteristic și, dincolo de toate, m-am ales cu o gripă pe cinste. Nici iarna nu am avut parte de una asemănătoare. Așa că acum, după zile de muncă împletită cu răceală, duminică seara mi-am dat întâlnire cu tatăl meu și am ieșit să dăm o raită prin Măneciu. Am avut de ales între Cotele (zona de la capătul lacului), barajul Măneciu sau parc. Am vrut o evadare ca la carte, așa că am ales barajul.

Situat la capătul unui drum pietruit și prăfuit, specific zonei rurale, mărginit de păduri ca din povești, de după care te aștepți întotdeauna să se ițească un palat măreț, se află lacul de acumulare de la Măneciu. Oferă un peisaj feeric, divin, menit să mângâie suflete și să încânte privirea. Este principalul punct de atracție al localității în care trăiesc. Este și destul de accesibil și nu se plătește taxă de intrare, așa că aici puteți găsi mulți dintre locuitorii comunei, mai ales într-o zi de weekend, când toți ne dorim să lăsăm în spate cotidianul și căldura excesivă.

Aflat la confluența râurilor Teleajen și Telejenel, barajul de la Măneciu este un loc absolut magic, care te transpune parcă într-o cu totul altă lume. Parcă apelezi la covorașul fermecat al lui Aladdin și aterizezi direct într-un basm cu Feți-Frumoși și Ilene Cosânzene. Cu peisaje mirifice, cu muntele Ciucaș profilat pe fundal, ca un uriaș ce își arată coșmelia tuturor celor interesați, îți oferă relaxarea de care ai nevoie după muncă.

Duminică, am ajuns seara, aproape de apus, iar auriul soarelui ce începea să intre în munte făcea ca apele să capete o cu totul altă nuanță. Te întâmpină cățeii fără stăpân, ca în multe alte locuri din România, pentru că, nu e așa, trăim în România și asta ne mănâncă tot timpul, așa că nu ar fi rău să aveți și niște mâncare la voi pentru ei. Nu sunt agresivi, doar cer milă. Noi am avut doar niște lapte prins și iaurt.

Bariera este mai întotdeauna pusă, așa că podul peste ape este doar pentru pietoni. Îndrăgostiții, părinții cu copii mici, cu biciclete, au fost prezenți la ceas de seară, făcând ca totul să fie extrem de bine animat.

De cum am ajuns, am admirat ambarcațiunile care se găsesc pe malurile stâncoase ale apei. Au fost ceva mai multe bărci decât îmi aminteam și, cu imaginația mea bogată, nu am putut face nimic altceva decât să mă gândesc cum ar fi să plutești pe apele line, asemenea Adelei din romanul omonim al lui Garabet Ibrăileanu. Copacii și norii se reflectau în apele albastre, copacii au fost martori tăcuți ai prezenței noastre, iar totul ar fi putut fi perfect dacă nu ar fi existat paznicul, care a uitat că vorbește cu oameni și a urlat de undeva, din depărtare: „Lasă telefonul”, deși oricine face poze aici, în ciuda pancartelor care ne cer să nu facem asta. Modul în care se adresează oamenilor lasă mult de dorit, mai ales că Măneciu nu are foarte multe locuri de relaxare sau de atragere a turiștilor. Poate dacă nu ne-am teme atât de mult de reclamă, de fotografii și de altele de acest gen, am putea chiar profita de pe urma lacului. Sunt ceva caiace pe care le poți vedea uneori, se poate pescui cu permisele necesare, dar cred din suflet că am putea mai mult. Dar, în fine, românii își sunt lor înșiși cei mai mari dușmani întotdeauna. La capitolul turism, poate nu ar strica să învețe ceva mai multe de la grecii unde le place să se ducă în vacanță, pentru că, acolo, orice piatră devine monument istoric.

Am parcurs întregul pod, admirând satul Chiciureni și minunându-ne de adâncimea scăzută a apelor. Avem nevoie de ploaie. Am ajuns până la marginea pădurii, de care ne-am bucurat, fără a mai merge pe potecile pierdute, pentru că era deja târziu. Am încercat doar să ne bucurăm de apusul splendid, să deslușim clădirile importante ale localității, să ne imaginăm cum era viața în satul acum fantomă, Plăiețu, golit de majoritatea locuitorilor în momentul în care a fost construit barajul, și apoi, cu bateriile încărcate, am revenit acasă.

Vă las mai jos în compania imaginilor surprinse aici. Ziceți voi că nu e un loc absolut magic!