Hello, hello! Sunt eu, Lăbuș, cățelul năzdrăvan. Mă mai țineți minte? Multă vreme a trecut de când nu mi-am mai ițit căpșorul de cățel pe aici, dar acum am zis să vin să vă mai povestesc câteva dintre ultimele mele aventuri. Sau, așa cum le spune Oana, pățanii. Pe ea o cam enervează uneori zburdălnicia asta a mea, dar, ceea ce nu înțelege, este faptul că nu o fac intenționat. Niciodată! Se întâmplă doar să mai mă arunc puțin cu capul înainte și să nu plănuiesc atent următorul pas. În definitiv, sunt doar un cățel.
Telefonul buclucaș
Nu sunt sigur că știți, dar ador să ies la plimbare. Am același entuziasm de fiecare dată când aud cuvintele „plimbare” și „lesă”. Cum le aud, se activează un fel de motoraș în mine și sar. Cât Oana de înalt. Asta până când am hamul pe mine. Nu știu dacă vi se întâmplă, dar eu în astfel de momente nu pot sta locului. Nici măcar cât timp sunt pregătit de ieșire. Sus, jos. Jos, sus. E un frecuș continuu, dar nu e vina mea. De asta cred că Oana ar trebui să aibă mai multă răbdare cu mine. În definitiv, așa au prietenii la cataramă unii cu alții.
Acum, că v-am vorbit puțin despre mine, să ne întoarcem la acel telefon care pe mine, ce e drept, mă cam deranjează, pentru că Oana petrece cam mult timp acolo și mie îmi acordă mult mai puțin timp decât mi-aș dori. Și nici măcar nu cred că realizează asta.
Revenind… Era o zi destul de frumoasă de primăvară. Tot ritualul nostru de zi cu zi a fost parcurs. Hamul pus. Oana pregătită. Ușa se deschide larg… când, deodată, în fața ochilor mei apare ceva nemaivăzut ochilor și nemaiauzit. Mă rog, oarecum… Pentru că nu e chiar ceva ce nu trăiesc zilnic. Pisicile sunt parte din viața mea de zi cu zi. Am vreo șapte pe cap. Suntem prieteni până ce vor să intre în casă. Acolo nu au voie. E teritoriul meu și numai al meu și uneori trebuie să le arăt colții. Doar cât să le sperii. Că, altfel, dacă ajung aici, pot dormi chiar pe fotoliu sau pe canapea.
Însă în ziua aceea nu erau doar pisicile noastre afară. Mai era una. Mare, pufoasă, stufoasă, gri. Care uneori ne fură mâncarea noastră. Așa că țineți minte: hamul pus, ușa larg deschisă, pisica cea nouă. Nu știu ce mi-a venit, dar parcă un văl negru s-a pus în fața mea și am rupt-o la fugă, uitând cu totul de faptul că hamul meu era ținut de Oana și că ea nu era încă afară. Am zbughit-o și am cam sfeclit-o ce e drept. Rău de tot.
Nu știu exact ce s-a întâmplat, pentru că am gonit pisica până la gard. A avut noroc că nu am putut sări gardul din cauza hamului, că altfel… praf o făceam. Însă, între timp, s-a auzit un urlet prelung. Am văzut telefonul undeva în mijlocul curții, iar Oana nu departe, ghemuită la pământ. Am înțeles rapid că s-a lovit la mână, dar nu mai aveam ce face, cum da înapoi. Însă mă iubește, deși am crezut că nu se va mai întâmpla. Tot am ieșit la plimbare. Și am scăpat și de fotografiile atât de multe, care nu îmi plac deloc, dar deloc. Cel puțin până a apărut noul telefon la orizont, dar asta e altă poveste, pe care vi-o voi spune altă dată…
Crâmpeie de suflet 