KATHERINE MAY: VRAJA LUMII – RECENZIE

Nu mă îndrept foarte des spre cărțile de non-ficțiune (din păcate), însă uneori simt nevoia de a mă afunda printre paginile unui volum care știu sigur că mă va obliga să mă întorc spre mine. Dincolo de experiențele inerente pe care un autor de non-ficțiune le presare în cărțile sale, pentru a exemplifica orice parte teoretică, sigur acesta va aduce și exemplul personal sau mărturiile celor cu care a intrat în contact. Iar faptul acesta mă ajută să mă conectez mai bine cu mine.

Zilele acestea am avut nevoie de o astfel de lectură, așa că, deși nu am citit încă Iernile sufletului (m-am temut oarecum de ea, știu că va fi o lectură sensibilă), m-am îndreptat spre Vraja lumii de Katherine May. Cu o copertă care tare îndeamnă la visare, însumând elementele care îmi plac la nebunie, precum fluturii, natura, luna și stelele, cartea asta promitea redescoperirea miraculosului într-o epocă tulbure. Și recunosc că o face din plin. Este aproape ca o ficțiune, numai că personajul central este nimeni alta decât autoarea însăși, care se află într-o continuă redescoperire de sine.

Vraja lumii este genul acela de carte de ținut pe noptieră, pe care ajungi să o deschizi de fiecare dată când nu te simți bine, când simți că te pierzi în noianul de griji și de lucruri tulburi ale lumii actuale, aflată mereu pe fugă și dornică să ne sugrume orice fel de speranțe și visuri, mai ales în ultimii ani, când ne-a lovit cu tot felul de virusuri și pandemii, care mai de care mai închistatoare ale spiritului și mai ucigașe ale sufletului, lăsându-ne fără vlagă și fără dorința de a face mare lucru:

„Ultimul deceniu ne-a copleșit pe atât de mulți dintre noi cu o senzație din ce în ce mai puternică de irealitate. Chiar și înaintea sosirii acestei pandemii globale eram blocați într-un tăvălug de schimbări permanente, fără să avem vreodată șansa de a le asimila. Fluxurile de știri, pălăvrăgeala de pe rețelele sociale, modul în care familiile noastre s-au divizat în funcție de opțiuni politice: parcă am fost tăiați pe jumătate, apoi pe sfert, iar acum suntem un fel de moloz social. Dacă ar exista un spirit al acestei epoci, ar semăna extrem de mult cu frica. De ani buni tot fugim ca iepurii.”

Vraja lumii – descoperirea sacrului în profan

M-am regăsit în paginile acestei cărți încă de la primele pagini. Katherine May se descrie pe sine și lipsa ei de vitalitate, simțirea absenței a ceva nedefinit, despre care știi sigur că lipsește, dar nu știi exact ce anume lipsește. Este acel lucru mic și neînsemnat capabil să dea un sens vieții noastre. Însă știi sigur că este absent, că e ceva lipsă în peisajul cotidian, iar acest fapt te lasă fără vlagă și fără dorința de a te ridica de pe canapea și a pune lucrurile în mișcare:

„Chiar nu știu ce problemă am. Nu e nimic, dar este și ceva atotcuprinzător. Mă simt pustie într-un mod ciudat, lipsită de gânduri și de energie. Nu mi-e clar unde mi se duc zilele, dar sigur se duc. Orice lucru pe care trebuie să-l fac – orice aluzie la o cerință – mă macină. Nimic nu-mi convine. Vreau să fiu lăsată în pace, în liniște. Nu știu ce aș face cu acel timp, dacă vreodată aș obține acea stare de izolare perfectă. Îmi place să cred că aș citi, dar adevărul e că probabil aș dormi. Nu am atenția necesară pentru citit – de fapt, nu am atenția necesară pentru nimic. Creierul meu pare complet separat de mine. Este gol, dar în același timp nu mai poate asimila nimic. Pare un organ inutil, refuzând mereu să sesizeze ce-mi doresc eu să observe. Nu se lasă implicat. Pur și simplu respinge tot, ca o străfulgerare palidă.”

Autoarea vorbește despre acea epuizare mentală pe care lumea exterioară o produce asupra noastră, ca un fel de uragan care se aruncă asupra noastră din nou și din nou, ca o regresie infinită, smulgând câte puțin din noi, până când nu mai rămâne nimic care să ne ofere impulsul de a ne ridica de pe canapea și de a face până și lucrurile ordinare, treburile de zi cu zi. Asemenea autoarei, am simțit că lumea mea se năruie puțin câte puțin în ultimii doi ani, mai ales după pierderea bunicii și a prietenei din copilărie. Am pus totul pe seama acestor pierderi, însă, dacă stau să mă gândesc mai profund, apatia asta cred că are un altfel de rădăcină, una mult mai profundă, legată de petrecerea a prea mult timp în fața monitoarelor, iar nu afară, în natură, așa cum am fost creați.

Katherine May propune reîntoarcerea spre natură, iar în cartea sa, ea ne prezintă miraculosul din toate cele patru elemente ale naturii (volumul este împărțit în patru părți de lungimi egale, urmând exact aceste patru elemente): pământul, apa, focul și aerul. Ea ne cere să ne reconectăm cu ele și să găsim acele lucruri mici, dar semnificative, din viața de zi cu zi, care să ne producă uimire și, implicit, să ne ofere doza de serotonină capabilă să ne facă să vedem lumea prin ochi fermecați de miraculosul din jur, de care uităm cel mai adesea:

„Vraja este minunea măruntă amplificată prin sens, fascinația prinsă în clasa poveștilor cu tâlc și a amintirilor. Se bazează pe doze mici, aproape homeopatice, de uimire; aceste urme tăcute ale miraculosului ce sunt descoperite doar când le căutăm.”

Paulo Coleho spunea într-una dintre cărțile sale și este un moto pe care încerc să îl aplic în viața de zi cu zi:

„Rareori ne dăm seama că suntem înconjuraţi de extraordinar. Miracolele se întâmplă în jurul nostru semnele lui Dumnezeu ne arată drumul îngerii insistă să fie auziţi dar noi fiindcă suntem învăţaţi că există formule pentru a ajunge până la Dumnezeu nu luăm seama la nimic din toate acestea. Nu pricepem că El se află oriunde Îl lăsăm să intre.”

Nu am amintit întâmplător de Coleho, pentru că romanul în sine amintește foarte tare de stilul lui, de redescoperirea lumii din jur prin intermediul acelor chestiuni evidente, dar cărora uităm să le acordăm atenție. Asemenea lui, Katherine May ne propune să ieșim din cotidian și să ne formăm obiceiul de a ne reconecta cu lumea din jur și, implicit, cu natura. Ea propune anumite hierofanii care să ne transpună direct din sacru în profan, idee preluată și din operele lui Eliade, pe care le amintește pe alocuri. Ea povestește elemente din copilăria și viața ei de adult, dar totul se rezumă la a găsi sensul într-o mare de incertitudini, fie că faci un fel de botez într-o apă de izvor, fie că te pierzi prin valurile înspumate ale oceanului, te reconectezi cu oamenii sau admiri cerul așa cum nu ai făcut-o niciodată.

Vraja lumii este un roman al redescoperirii de sine, a observării acelor elemente semnificative din jurul nostru care sunt în esență simple, dar mare ca esență, care să ne ajute să ne reconectăm cu natura și, implicit, cu sinele nostru primar. O carte frumos scrisă, cu sensibilitate, un oarecare lirism și o mare încărcătură emoțională, pe care o recomand cu căldură tuturor celor care au pierdut busola și calea către sine.