VREAU O ȚARĂ CA AFARĂ! ROMÂNIA ȘI DEMOCRAȚIA ÎNCOTRO?

Nu am fost întotdeauna vreo războinică a luminii și nici nu pot spune că am fost conștientă de rolul meu în societate dintotdeauna, căci spiritul civic a fost în amorțire mult timp în cazul meu. Abia de puțin timp, de când am început să merg mai mult în afara granițelor țării în care m-am născut, a început să iasă din starea aceea latentă și să devină destul de puternic, pentru că am ajuns să îmi doresc din ce în ce mai tare o țară ca afară, în care cuvântul meu, ca cetățean, să conteze la fel de tare ca al oricărui conațional de-al meu.

În Anglia, mă simt ca la mine acasă și, de fiecare dată când mă întorc de acolo, simt un gol în stomac pentru România mea și mă întreb cât timp ne va lua până când vom reuși să ajungem la același nivel de democrație pe care îl pot întâlni acolo. Da, sunt conștientă de faptul că țara noastră a traversat ani buni de totalitarism, de dictatură comunistă, în care puterea în stat îi aparținea unui singur om, însă, cu toate că ne străduim de 30 de ani să facem lucrurile să meargă mai bine, în ceea ce privește libertatea indivizilor, de orice fel, aceea de a avea o opinie, de a practica o religie, de a protesta doar pentru că te simți nedreptățit, de a da legi în favoarea cetățenilor, de a conta ca oameni, de a ne face auziți, parcă încă nu își găsește locul pe deplin în peisajul autohton. Nici noi, ca oameni, nu am ajuns la același nivel cu cel al englezilor (și mă întorc spre ei, pentru că de la ei am sosit de curând), pentru că încă mai există persoane temătoare, anxioase, care își amintesc de regimul vechi și de vechea securitate, de lipsa părerilor personale și le implementează încă în viața de zi. Postasem pe o rețea socială ceva legat de politica actuală, de fostul prim ministru, care nu era tocmai o chestie pozitivă, și deja se găsiseră mulți care să îmi atragă atenția că poate ar fi bine să șterg, că, de va ajunge la putere, aș putea avea probleme.

Democrația prin ochi de român: referendum, petiții, demonstrații

Democrația presupune ca alegerile să fie făcute de către oameni, de către popor, iar dorința majorității să fie ascultată. Din păcate, noi, ca români, mai avem mult de lucrat la propria persoană și la modul de a percepe lumea și viața, pentru că încă nu știm să ne facem auziți așa cum trebuie. Renunțăm repede la manifestații, refuzăm să mergem la referendum sau semnăm o petiție online fără a ști exact ce anume semnăm. Votăm pentru că ni s-a cerut să votăm cu un anumit om sau nu mergem deloc la vot, pentru că oricum nu avem pe cine să alegem. Dezinformarea ne caracterizează și ne lăsăm destul de ușor de manipulat de figuri politice sforăitoare, dar care vorbesc ca din cărți, doar pentru că nu avem formată încă o conștiință socială de sine stătătoare. Încă avem mulți cetățeni turmentați, ca în operele lui Caragiale, atât de actuale și astăzi, care așteaptă să li se spună exact ce anume să facă și care se tem să ia o decizie pe termen lung. Poate că nu ar strica să luăm exemplul românilor din afara granițelor țării, care ies în ploaie și vânt, rămânând fermi pe poziții doar pentru a își exercita dreptul la vot.

Românul vorbește mult, însă o face pe la colțuri. Atunci când se iese în stradă, pentru că se petrec lucruri total anti democratice, așa cum sunt mai toate ordonanțele de urgență, care se votează noaptea sau în secret, diminuându-se cu mult puterea Parlamentului, ales de popor, mulți privesc de la televizor, pentru că, oricum, de-a lungul anilor au mai fost demonstrații și nu s-a schimbat nimic. Trăim într-o stare de somnolență continuă, care ne face să lăsăm totul la latitudinea unor politicieni, care își văd doar propriul interes, și refuzăm să ne implicăm, considerând că nu e treaba noastră. Poate nu ar trebui să uităm ceea ce spunea George Bernard Shaw și să luăm mai tare atitudine, pentru că vom avea mereu doar ceea ce merităm: „Democrația este unealta care ne asigură că nu vom fi niciodată guvernați mai bine decât merităm.”

Un referendum ignorat și un electorat parțial indiferent sau isterizat doar de o anumită parte a problemei

Vrem o țară ca afară, dar mai e mult până departe. În Statele Unite, Constituția poartă semnătura „We, The People (Noi, oamenii)”, la noi, autorul este necunoscut, iar acest fapt ar trebui să ne pună puțin pe gânduri. Într-un strat democratic, ar trebui ca poporul să își aleagă traiectoria, însă, la noi, legile nu sunt încă făcute de acesta, ci de o mână de oameni politici cu o gândire încă comunisto-securistă. Ni se cere părerea doar în cazul chestiunilor neimportante, așa cum a fost cazul acelui referendum privind căsătoria dintre persoanele de același sex, care, oricum, nu își avea rostul în contextul actual, dar nu ni se cere opinia atunci când e vorba de chestiuni importante, promulgate noaptea sau când sunt scoase nimicurile și scandalurile în față. Îmi amintesc referendumul din 2009, când ni s-a cerut părerea privind scăderea numărului de parlamentari, ajungându-se la maximum 300, și la scoaterea unei camere, însă acest fapt nu s-a întâmplat, ba chiar pare că numărul celor care se află în Parlament crește de la an la an. Nici măcar nu ajung în fruntea țării cei cu merite deosebite, căci, în general, miniștrii noștri sunt lipsiți de cultură, agramați și vin în fața noastră doar cu discursuri adormitoare, care nu spun nimic. Am încă în minte Ministrul Educației de pe vremea când eram profesor, care nu avea o frază fără o greșeală evidentă.

Alegerile încă par o parodie, un simulacru la ceea ce ar trebui să fie. Ni se dă un aparent drept la vot, însă nu știi întotdeauna peste ce vei da, căci ți se poate sugera ce anume să votezi sau ți se pot oferi mai puține foi de vot decât ar fi normal, tot poate, poate iese așa cum se dorește. De asemenea, voi aduce în discuție o problemă de care m-am lovit adeseori: sunt musulmană, port un batic pe cap, care nu ar trebui să însemne că sunt mai puțin pregătită decât alții cu aceeași meserie ca a mea. Teoretic, Constituția nu prevede o anumită religie de stat, cu toate că majoritar sunt creștini ortodocși. Practic, nu pot lucra acoperită, așa cum aș face-o într-o țară precum Anglia. De asemenea, dacă ies pe stradă, voi fi privită ciudat, voi fi mai atent monitorizată atunci când voi sta la rând la ghișeu pentru a plăti o factură sau voi observa paznicii pe lângă mine la super market, mergând pe o discriminare pe care nu știu cum să o combată.

Sunt multe de discutat pe acest subiect și voi încheia într-o notă optimistă, pentru că speranța moare ultima, nu-i așa?! Încă mai sper la mai bine, la o uniune a spiritelor în vederea aplicării dorinței poporului, așa cum s-a întâmplat puțin în cazul Roșia Montana, încă mai sper că vom fi auziți și că nu vom mai fi nevoiți sa plecăm din țară pentru a fi ascultați și pentru a ne exercita drepturile normale în orice stat liber și democrat. Da, avem dreptul la o opinie, însă arareori ne este auzită. Sper la o țară mai bună și mai plină de frumos! Încă trăiesc cu această speranță în suflet! Nu dați cu pietre! Sper că vom lăsa în urmă amorțirea, care ne caracterizează de mai bine de 30 de ani, și ca ne vom îndrepta spre lumină, de dragul copiilor noștri!

Acest articol a fost scris pentru cea de a paisprezecea probă din cadrul competiției Super Blog, ediția toamnă 2019.

Disclaimer: Pozele sunt preluate de pe site-ul sponsorului, Democracy Mania.ro.