AMY ENGEL: ÎNTUNERICUL PE CARE ÎL ȘTII – RECENZIE

Uneori (a se citi aproape întotdeauna), mă simt atrasă de coperțile cărților și, fără ca măcar să mai citesc descrierea de pe spate, îmi doresc cu ardoare un anumit volum. Nu cred că sunt singura care mă fac vinovată de acest lucru (sper!), pur și simplu, sufletul meu alege în detrimentul minții. A fost și cazul romanului Întunericul pe care îl știi. L-am văzut pe Libris, locul în care îmi desfăt privirile adeseori, chiar și atunci când nu cumpăr nimic, și mi-am zis că trebuie neapărat să îl am. Cu o ardoare specifică dependenților. De lectură. Nu știam nimic despre Amy Engel, nu am citit nici măcar o singură recenzie mai înainte de a avea cartea. Doar coperta… care e divină și atât de în ton cu anotimpul.

Întunericul pe care îl știi a fost o surpriză extrem de plăcută pentru mine. Am citit cartea asta cu un soi de plăcere teribilă, pentru că a fost mai mult decât un thriller. Autoarea realizează o fină analiză a unei societăți măcinate de neajunsuri, de sărăcie. Iar aici, în locul acesta în care orice regulă socială dispare și domnește legea junglei, se formează oameni ce vin la pachet cu multe traume emoționale și sociale. Mediul formează omul și, oricât de tare ai crede că acesta se poate desprinde de trecutul său, să îl depășească și să își croiască un drum mai bun în viață, observi că nu este întotdeauna posibil. Că te-ai născut într-un mediu violent și, vrei nu vrei, îl perpetuezi, în ciuda locului în care te afli în prezent. E o societate parcă predestinată la rău, la dezastru, iar crima cu care se deschide romanul pare să confirme toate acestea.

Rețeta e simplă: se ia o familie dezorganizată, abuzivă, instabilă din toate punctele de vedere, și se încearcă o creștere. Copiii reușesc să depășească condiția mamei. Pleacă de acasă, luptă cu toate clișeele și cutumele și reușesc să crească pe scara socială. Par să fie pe drumul cel bun, să ofere propriilor copii un alt traseu, un alt destin. Și, totuși, fetița de numai 12 ani, Junie, sfârșește moartă, în ciuda la tot, a tuturor eforturilor. Or moartea nu este ceva neobișnuit în lumea mamei, a lui Eve, iar acest fapt o face să realizeze că nu a ieșit deloc din vechile ei frici și insecurități. Redevine același copil anxios, care se teme de răspunsuri.

Întunericul pe care îl știi – o soartă parcă predestinată

Amy Engel construiește un thriller într-un mod extrem de inteligent, cu un început șocant și un final încărcat de durere, de suferință fără margini, unul care oarecum închide un cerc, dar și orice posibilitate de ascedere pe scara socială. Sfârșitul îți aduce rezolvarea dorită, dar nu și forța aceea eliberatoare odată cu prinderea criminalului. E dezolant și îți lasă un gust amar, atunci când îi înțelegi semnificațiile.

În esență, povestea se prezintă cam așa: într-un orășel din Missouri, unde fiecare cunoaște pe fiecare, genul acela de localitate de provincie, unde ai impresia că nimic nu te mai poate surprinde, este comisă o crimă macabră. Și nu, nu aceasta este cea care șochează cel mai tare, pentru mama uneia dintre fetele moarte, acest eveniment fusese oarecum anticipat la nivel subconștient, deși spera din suflet să nu, ci faptul că există o anumită ciclicitate, care conduce la dezastre sociale, în ciuda încercărilor de a schimba ceva, de a face lucrurile mai bine.

Eve Taggert își pierde fetița în vârstă de numai 12 ani. Nu a putut să o protejeze, cu toate că a încercat, a muncit până la epuizare și a scos-o din acel soi de ghetou în care a crescut. A reușit să își lase mama toxică și abuzivă în urmă, să își țină fetița departe de tot răul pe care aceasta îl provoacă. Sau cel puțin asta speră, pentru că moartea copilei relevă adevăruri dure și extrem de dureroase.

Eve vrea să afle ce s-a întâmplat. Ca un fel de Antigona, caută singură răspunsuri, merge pe firul faptelor pentru a descoperi făptașul. Dar investigația în sine nu este cea care contează la cartea asta, deși este palpitant să o urmărești. Îți faci scenarii în cap legat de asta, ce îți sunt demontate la final. Importante aici sunt implicațiile psihologice, elementele acelea de substrat care conduc la acest final tragic, la pierderea unor copile, căci nu doar Junie, fetița lui Eve a murit, ci și Izie, cea mai bună prietenă a acesteia.

Autoarea ne poartă pașii printre hățișurile complicate ale unei lumi adeseori ascunse privirii: aceea a oamenilor săraci, pentru care tot ce contează este să supraviețuiești, să nu fii suficient de prost încât să ajungi o victimă. Și, cu toate că Eve a vrut să fugă de toate astea, să își depășească condiția, trecutul o tot prinde din urmă, mai ales cu o mamă ca a ei, care nu știe să accepte limite, care nu știe cum altfel să își ajute copiii, care nu poate ieși din cercul vicios în care viața a aruncat-o.

Sunt locuri terifiante din om pe care autoarea le explorează. Viciile, urâtul, dependențele, afundarea în mizerie, pe scurt, cele mai tenebroase colțuri din sufletul omului. E o estetică a urâtului adusă la suprafață cât timp căutăm făptașul. Citești și te îngrozești. Și te gândești că nu cunoști nimic din lumea asta de fapt. Că ești crescut în puf. Că răul nu te-a atins. Nu la nivelul ăla în care să îți pierzi calitatea de om. Și deplângi soarta lui Eve, a fetiței sale, a bunicii, a tuturor femeilor abuzate, a tuturor femeilor care nu și-au putut manifesta vocea, care au fost reduse la tăcere într-o lume exclusiv masculină. Care și-au croit drum în viață pășind pe răni supurânde.

Întunericul pe care îl știi este un manifest pentru femeie, pentru ca aceasta să iasă la suprafață, să își recapete glasul într-o lume nebună și terifiantă. E un semnal de alarmă pentru noi toți, pentru a nu pierde din vedere esențialul, pentru a ne folosi de mediu ca să facem bine, pentru a vedea pericolul dincolo de realitatea poleită în aur fals. E un thriller psihologic palpitant, care te face să pui totul în perspectivă imediat ce ai închis ultima pagină.