ALEX MICHAELIDES: FECIOARELE – RECENZIE

Cambridge. Orașul universitar, cu străduțe pitorești, râul ce curge lin și grădini frumos aranjate. Studenți și cafenele unde să te pierzi, să te rupi de realitate. Unul dintre cele mai frumoase orașe ale Angliei. Un loc idilic, de basm, de care te îndrăgostești numai privindu-l din poze. Acesta este cadrul în care își plasează Alex Michaelides romanul Fecioarele, cea de a doua carte a sa, după Pacienta tăcută. Reușise să mă surprindă atunci și iubisem acel thriller psihologic, dar acesta, al doilea, în ciuda fricii sale, parcă este mai bun, mai bine închegat și mai complex ca poveste. Atmosfera, care împletește frumusețea locului cu legendele grecești și mitologia elenă, este una bine gândită și nu de puține ori reușește să îți stârnească fiori reci pe șira spinării. Îți lasă impresia că, de oriunde, poate apărea ucigașul sau tu te poți estompa în neant.

Fecioarele este un thriller psihologic incitant și extrem de bine gândit, care reușește să te păcălească până la ultima pagină. Bănuiești pe oricare de crimele atroce mai puțin de adevăratul criminal. Autorul te seduce și te poartă în mod voit pe piste greșite, oferindu-ți false indicii și impresii, pentru a te îndepărta de cel care a înfăptuit totul în realitate. Și nici nu ai putea să te gândești, de fapt, la realitate, căci ești la rândul tău orbit de lumea din jur și de personajele extrem de abil construite, încât te pierzi în hățișul acesta universitar și te lași păcălit, pentru ca acel bam să vină cu un mare „Ce naiba a fost asta?” la final. Cum de nu am prevăzut așa ceva? Ce indicii am pierdut pe drum? Și recitești pasaje întregi tot, tot vei observa neobservatul. Nu e nimic acolo care să îți arate adevărata cale. Giulgiul sau voalul se coboară și peste ochii tăi, de cititor, la fel cum s-a întâmplat în cazul terapeutei Mariana.

Fecioarele – despre renașterea prin moarte

Am citit noul roman al lui Alex Michaelides cu sufletul la gură și, recunosc, cu greu l-am putut lăsa din mână. Construirea celor șase părți sub forma unor capitole scurte ajută extrem de tare, căci te pierzi printre rânduri și îți tot spui hai încă un capitol și gata, dar nu simți realitatea din jurul tău și nici când trece timpul în care ai amorțit în căutarea indiciilor privind adevăratul vinovat. În plus, autorul aduce în prim plan o legendă mai veche legată de zeița Persefona și de fiica sa, Demetra, care ducea la grupuri secrete de Fecioare, îmbătate de anumite substanțe, încât ajungi să cercetezi mai mult mitologia elenă. Stilul amintește foarte tare de cel al lui Dan Brown, căci elementul istoric irupe în realitatea imediată, iar asta are darul de a te fermeca. Tocmai asta am iubit la acest nou roman al autorului, căci, deși primul a fost bun, acesta a reușit din plin să îl depășească. De data asta, autorul nu îți mai oferă totul pe tavă, ci te orbește cu bună știință.

Mariana este grecoaică la origini. A crescut în preajma Atenei, înconjurată de o singurătate apăsătoare, căci mama a murit pe când era doar un copil, sora mai mare la rândul său, iar tatăl a neglijat-o, în ciuda tuturor încercărilor sale de a îi capta atenția. Într-un fel, Cambridge și colegiul St. Crisopher, alături de cărți, i-au fost refugiu real, până când l-a cunoscut pe cel care urma să îi devină soț, Sebastian, însă și pe acesta îl pierde în urma unui tragic accident. Este psihoterapeut specializat pe întâlnirile de grup, însă un telefon de la nepoata sa, Zoe, o face să iasă din zona de confort și să revină pe străzile orașului universitar încărcat de toate amintirile legate de omul iubit, Cambridge.

Zoe îi spune că bănuiește că prietena ei cea mai bună, Tara, a fost ucisă, iar ceea ce trebuia să fie o zi de stat cu nepoata sa, pentru a o liniști, se transformă într-un adevărat carusel al emoțiilor pentru Mariana și un joc de-a șoarecele și pisica, pentru că, în ciuda studiilor avute, se implică mult prea tare în descoperirea ucigașului și nu se mai poate opri. Într-un fel, deși acest punct nu este foarte bine dezvoltat, ea își abate atenția de la propria singurătate și de la pierderea soțului prin această anchetă proprie, pe care decide să o efectueze în ciuda amenințărilor poliției.

Totul devine un joc contra cronometru, pentru că Mariana descoperă anumite cartoline cu texte din tragediile antice grecești, care conduc apoi la moartea mai multor studente, toate parte a grupului profesorului Edward Fosca, un tip controversat, înconjurat de un grup de fete ce îl venerează, pe care le numește, simbolic, Fecioarele, după modelul anticilor greci, care procedau astfel în cinstea zeiței Persefona. Fosca pare un ucigaș, perfect din punctul de vedere al Marianei, și nu, nu e un spoiler, căci asta ni se spune încă de la prima pagină. Problema este cum poate dovedi lucrul acesta, căci omul are alibi, în ciuda personalității sale narcisiste, cu tente actoricești. Însă, dincolo de Fosca și alte personaje par vinovate, eu am mers și pe Fred și Elsie. Mulți par cazuri psihologice aici, niciunul nu este prea zdravăn, nici măcar Mariana, iar asta este frumusețea cărții. Ești în permanență orbit și tot cauți elementul acela care să te ajute să ieși la lumină, să afli adevărul, dar nu reușești până la final. Acesta este un pic prea brusc și parcă un pic grăbit, dar acesta este deja un fel de marcă a autorului și acest minus i-l iert, pentru că m-a surprins.

Fecioarele este un thriller psihologic antrenant, numai bun pentru citit în zilele caniculare de vară. Te ține în priză până la ultima pagină și, garantat, nu îl poți lăsa din mâini.

Date despre carte:

• Titlu: Fecioarele
• Autor: Alex Michaelides
• Titlu original: The Maidens
• Traducere: Dana Ligia-Ilin
• Editura: Litera
• Colecție: Buzz Books
• Anul apariției: 2021
• Număr de pagini: 384

Cartea o găsiți pe site-ul Litera și pe site-urile dedicate literaturii.