GAE POLISNER: PRIVIND LA STELE – RECENZIE

Viața nu ne oferă numai zile pline de căldură și de fericire, ci, printre acestea, se strecoară cu tenacitate clipe de deznădejde, de neputință, de durere profundă, de suferință fără margini și de pierdere a încrederii în tine și în cei din jur. Uneori, pare că putem înfrunta totul și că suntem gata să o luăm de la capăt din nou și din nou. Primim lovituri după lovituri și, cu toate că ne mai îndoim puțin, reușim cumva să rămânem în picioare. Alteori, sufletul are și el nevoie de o pauză și se întinde pe pământ, ghemuindu-se, cu speranța că durerea va dispărea și că mâna destinului o va înlătura, suflându-ți ușurință peste suflet și speranță. Când ajungi în acest punct, este destul de greu să mai înfrunți totul de unul singur, să mai ieși singur la lumină. Ai nevoie de ajutor de specialitate, de un punct de sprijin pentru a vedea din nou capătul tunelului. Nu este ușor, însă, perseverând, poți ajunge în acel punct în care ajungi să îți recunoști rănile și să începi să îți pansezi găurile pe care viața ți le-a creat în suflet. Și lupți, pentru că acest lucru este singurul care ți-a mai rămas. Îți dai seama că nu poți să renunți la luptă, chiar dacă acesta este modelul pe care unul dintre părinți ți l-a oferit. Înțelegi că suferință nu dispare, ci doar tu ajungi să te transformi în neant, iar de acolo nu mai este cale de întoarcere.

Când a ajuns la mine romanul „Privind la stele” de pe Libmag, nici măcar nu îi prevedeam substanța și greutatea cu care acesta va apăsa pe suflet. Este genul acela de carte care se citește cu inima, neapărat cu ea, pentru a ajunge să îi înțelegi mesajul pe deplin. Subiectul abordat de Gae Polisner este unul deosebit de sensibil și de actual, fapt pentru care nu ai cum să nu parcurgi fiecare pagină în parte cu lacrimile amenințând să coboare șiroaie pe obrajii tăi. Autoarea vorbește despre depresia și anxietatea survenite în urma pierderii unuia dintre oamenii cei mai dragi și apropiați sufletului, fapt care este dus pe picioare de către personajul principal timp de un an, iar acest lucru îi păcălește pe toți cei din jur, chiar și pe Klee însuși, care consideră că lucrurile încep să se așeze. Tocmai din această cauză, gestul lui extrem îl va lua prin surprindere atât pe el, cât și pe cei din jur, căci când se prăbușește, Klee o face în cel mai urât mod cu putință. Suferința ce mocnea în el îl lovește precum o tornadă și îl cuprinde în vârtejul său, ducându-l la halucinații și în pragul disperării. Însă, cu toate că tematica aleasă este una foarte delicată, autoarea reușește să păstreze o notă optimistă, oferind personaje cheie, care au darul de a repara durerile lui Klee și de a fi acolo pentru el. Astfel, ea ne arată că prin viață nu putem trece întotdeauna singuri, ci avem nevoie de oameni cărora să le împărtășim suferințele noastre și care să ne ofere o nouă perspectivă asupra vieții, aceea care să ne arate luminița de la capătul tunelului, căci, chiar dacă ne este imposibil să o observăm, ea există, este acolo, iar acest lucru ar trebui să fie suficient pentru a continua lupta cu viață și pentru a merge mai departe:

„ – Să nu mă înțelegi greșit, spune dr. Alvarez, eu nu bagatelizez câtuși de puțin acțiunile tale și deocamdată va trebui să mai iei antidepresive și să continui terapia, ca să putem fi siguri că nu te vei mai simți niciodată la fel de disperat. Dar ce vreau eu să știi este că vei trece peste asta. Ăsta-i timbrul de pe plic, mai știi? Acțiunile acestea nu te vor defini pe veci.”

59941374_2178813482236205_6274365285747130368_n

„Privind la stele” este un roman despre pierderea și regăsirea de sine, despre învățarea cum să trăiești fără omul ce ți-a fost totul până în acel moment și care acum a dispărut din viață ta, despre a o lua de la capăt de câte ori este nevoie, cu forțe proaspete. Este normal ca uneori să te simți deznădăjduit, dar nu ai voie să crezi că nu va mai răsări soarele pe strada ta după aceea.

Incipitul romanului este unul un pic bizar și trebuie avută puțintică răbdare cu el, pentru că perspectiva narativă este cea a lui Klee Alden, adolescentul de șaptesprezece ani aflat într-o perioadă nefastă a vieții lui, în care se simte cu totul pierdut în lumea aceasta, iar halucinațiile sunt frecvente, la fel și salturile lui abia perceptibile din prezent în trecut. Cu toate acestea, după ce m-am învățat cu modul lui de a vedea lucrurile, a ajuns să îmi placă acest martor mai puțin credibil, pentru că te poartă printre amintiri prezente și trecute, astfel încât să înțelegi mult mai bine ce anume l-a adus în punctul în care se află acum, internat la psihiatrie în institutul denumit sugestiv Duba cu Maimuțe de către cei din zonă, cu o rană pe care singur și-a provocat-o și cu multe goluri în ceea ce privește viața părinților săi.

Klee Alden avusese la un moment dat o viață fericită, trăind alături de un tată artist și e o mama veșnic zâmbitoare. Apoi, la un moment dat, totul se schimbă, pentru că familia sa se mută la New York, unde tatăl mai pictează doar ocazional, angajat acum al unei firme de avocatură și având o carieră de succes, iar mama lui pare mult mai rigidă și mai dornică de a epata prin îmbrăcăminte, transformându-se într-o Crăiasă a Gheții cum o numește el, căci mai niciodată nu poți să îi surprinzi emoțiile, trăirile. Acesta este și momentul în care tânărul începe să se îndepărteze încet, încet de mama sa și să îl transforme pe tatăl său în zeul în jurul căruia se învârte totul, în cel mai bun prieten, omul care îl introduce în tainele artei și ale picturii, mai ales în cea a lui Van Gogh, în persoana care îi prezintă ineditul din marele oraș New York. El este cel care îi oferă magie în viața sa, însă toate acestea dispar în totalitate la un moment dat, când tatăl său decide să renunțe la viață.

Acesta este momentul care declanșează problemele ulterioare ale lui Klee, mai ales că mama sa îl obligă să lase în urmă New York-ul și să se mute într-o suburbie, unde este băiatul cel nou la școală, inadaptatul, cel care nu se simte nicăieri acceptat și iubit. Simte că totul în jurul lui se prăbușește, iar cea care îl mai ține cât de cât pe linia de plutire este Sarah, fata de care s-a îndrăgostit. Însă, când și aceasta îl trădează, Klee se prăbușește într-un abis ce pare fără fund, iar acest fapt îl conduce la centrul de psihiatrie pentru adolescenți din Northollow.

Internat la Duba cu Maimuțe, Klee face pași mici, dar siguri, în direcția vindecării sale. Planurile temporale se schimbă în permanență, pentru că observăm atât viața tânărului din centrul de psihiatrie, unde încearcă să se regăsească pe el, cel de odinioară, cât și viața lui din trecut, evenimentele semnificative pe care le-a trăit alături de tatăl sau de iubita sa, toate acestea având darul de a îl face să se vindece, să înțeleagă că trebuie să își ducă viața mai departe, că trebuie să își adune toate forțele pentru a o lua de la capăt:

„Mă întrerup, iarăși în pragul lacrimilor, chestie care începe să mă scoată din sărite. M-am săturat să fiu un bleg. M-am săturat să fiu neajutorat. Și, să-mi bag picioarele, m-am săturat să tot plâng. Ar trebui să fiu mai mult ca mama. Făcut din gheață. Din zăpadă. Totuna.”

Sunt multe aspecte pe care Klee trebuie să și le lămurească și are de reparat relația deficitară cu mama sa, trebuie să înțeleagă că nu ea este dușmanul și că nu ea este cea care l-a împins pe tatăl său să facă ceea ce a făcut. Nu este ușor, însă în acest parcurs al său spre sine, Klee o are alături pe doctorița Alvarez, o figură caldă, care știe cum să pună problema, astfel încât tânărul să ajungă la esență, și pe sora Agnes Teresa, un personaj care mi-a adus aminte foarte tare de Tanti Roz din „Oscar și Tanti Roz” a lui Schmitt, căci are aceeași forță regeneratoare și aceeași inocență și naivitate care te face să o îndrăgești imediat și să îi încredințezi toate secretele. Ea este cea care îi dovedește că viața este făcută din momente de toate culorile, că nu e totul doar alb sau negru și că depinde doar de el să iasă la suprafață atunci când simte că se scufundă:

„Pisicile înseamnă iubire, fursecurile, un job sau admiterea la un liceu sau un colegiu, circul, mai știu eu ce succes. Pentru că știm amândoi, din experiență sau nu, că pentru fiecare scară a iubirii există și un inevitabil tobogan al pierderii. Iar scara către sănătate și fericire se întâlnește în cele din urmă cu toboganul care te duce acolo jos, la moarte. Indiferent ce-am face noi ca să evităm acest lucru. Emoției îi corespunde letargia, avuției, riscul de a pierde tot, de a da faliment, înțelegi? Dar noi jucăm oricum jocul. Avem încotro? Deci aruncăm zarurile și continuăm să sperăm.”

Prin joc, fursecuri și câteva discuții mai apropiate, aceasta îi arată că viața este un cumul de alegeri și ca poate rămâne la pământ, învins de probleme, sau se poate ridica deasupra tuturor și să continue acest carusel numit viață cu forțe proaspete:

„Luăm ce ne dă viața, asta am învățat eu. Așa că, până la urmă, după cum văd eu lucrurile, nu avem decât două opțiuni: ori îți plângi de milă și te închizi în tine, ori afișezi un zâmbet și mergi mai departe. Eu îți recomand a doua variantă. Funcționează mai bine. Ai doar șaptesprezece ani. Ai toată viața înainte, cum se spune. Și o lume întreagă, plină de tragedii și suferințe. Dar și de aventură. De iubire, de bucurie, de descoperiri. Și o mulțime de lucruri frumoase de trăit.”

„Privind la stele” este un roman pe care ajungi în mod inevitabil să îl iubești. Îți oferă o atât de multă bucurie, de fericire și de dragoste de viață, care transcende subiectului plin de sensibilitate. Ajungi să te umpli de optimism și de impresia că totul trece, că până și cele mai mari dureri ale vieții pot fi combătute, doar trebuie să ne așezăm puțin și să ne analizăm trăirile. Și să ne bazăm pe cei din jur de fiecare dată când totul pare negru. Nu suntem singuri pe lumea aceasta, chiar dacă avem momente când uităm acest lucru. De asemenea, ajungi să înțelegi altfel artistul, căci aici, făcând o paralelă cu Van Gogh, autoarea ne arată că este o barieră extrem de subțire între geniu și nebunie.

Date despre carte:

  • Titlu: Privind la stele
  • Autor: Gae Polisner
  • Titlu original: In Sight of Stars
  • Traducere: Laura Karsch
  • Editura: Trei
  • Colecție: Fiction Connection
  • Anul apariției: 2018
  • Număr de pagini: 302

Cartea poate fi achiziționată de aici.

14 gânduri despre ”GAE POLISNER: PRIVIND LA STELE – RECENZIE

      • Alina Geambasu zice:

        Oana, mulțumesc mult pentru că mi-ai confirmat faptul că această carte merită o șansă! Am răsfoit-o la Bookfest și exact așa am simțit, că se citește cu sufletul.
        Felicitări pentru ispititoarea recenzie!

        Apreciat de 1 persoană

      • Oana - Crâmpeie de suflet zice:

        Mulțumesc! ❤ Nu m-am așteptat să conțină o poveste atât de sensibilă, dar m-a răvășit complet.

        Apreciază

  1. ancasicartile.ro zice:

    Tocmai am terminat atunci și eu o carte care m-a plimbat prin clinici pentru boli mintale. Nu am citit descrierea acestei cărți, asa ca, recenzie ta a fost o surpriză. Iti multumesc pentru recomandare!

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.