CĂLCAȚI ÎNCET, CĂCI PĂȘIȚI PE SUFLETE

De cele mai multe ori, uităm să ne acordăm atenție și să ne iubim atât de tare încât să ne gândim ce anume ne dorim de la viață, ce a rămas în picioare din vechiul eu și ce s-a modificat la nivel de dorințe, trăiri, emoții. Avem mai multă grijă de hainele pe care le purtăm decât de suflete și poate tocmai de aceea ajungem să suflăm peste ele pentru a le vindeca atunci când devin prea pline, sperând că va durea mai puțin, așa cum credeam și când aveam o rană în copilărie, iar mama sau un adult  sufla ca să treacă.

Sunt momente când toate emoțiile se strâng în piept, formând un adevărat buchet de sentimente. Și atunci parcă ești pierdut. De ceea ce ai în jur, de propria viață, de oameni, de tine. Parcă te desprinzi de corp și plutești ca o umbră peste toate. Lumea din jur își continuă cursul, dar tu te simți copleșit, trist, ca și cum te-ai cufunda în apele adânci ale unui lac, fără putința de a te mai ridica din nou la suprafață. Vezi lumina de dedesubt, dar puterile te lasă încet, încet și, la un moment dat, încetezi să te mai zbați.

Și atunci năvălesc peste tine toate sentimentele reprimate. Trăirile intense. Și totul capătă alte valențe. Te înalți pe culmile disperării, dar e greu să pui în cuvinte tot ce simți. Te doar e totul și nimic particular. Vrei să strigi, să urli și nu îți găsești cuvintele potrivite. Înveți să închizi totul în tine și să ai țipete mute. Le simți cu putere, dar nu le poți aduce deloc la lumină. Refuză să se materializeze. Strângi un coș de strigăte pe interior și, la un moment dat, te prăbușești în propria neputință, sperând că va trece. Că vei reveni la vremuri mai bune. La un normal banal, pe alocuri plictisitor, dar reconfortant.

Nu știi niciodată ce bagaje cară omul de lângă tine în spinare. Nu cunoști emoțiile care îl pun la pământ și neputințele. Durerile nespuse. Țipetele întoarse spre interior. Lacrimile ce vin ca o binecuvântare inițial, dar care, apoi, refuză să mai plece. Abisul acela care îl afundă în el, de unde cu greu se mai aduce înapoi la suprafață.

Călcați cu grijă în preajma cuiva, căci călcați pe suflete! Trebuie mângâiate, iar nu hulite, chiar și atunci când par cele mai uricioase din lume. Când doare cumplit la interior, încerci să te protejezi cumva și, de multe ori, furia este cel mai la îndemână instrument. Sau lipsa de răbdare. Cu tine și cu cei din jur. Întinde mâna și mângâie sufletele chiar atunci când par cel mai greu de iubit, căci atunci au cea mai mare nevoie de asta. Și de un strop de lumină, pentru a găsi din nou calea spre ele.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.