MARGARET MAZZANTINI: MAREA, DIMINEAȚA – RECENZIE

Nu citisem nimic scris de Margaret Mazzantini până acum, dar este un autor la care cu siguranță voi reveni cândva. Are o dulceață a spunerii de povești care te face să te afunzi cu totul în cărțile ei și să plutești între realitate și visare alături de personajele sale. Nu, lumea pe care o creează nu este una frumoasă și, deși este plină de promisiuni, nu duce niciuna la îndeplinire. Lumea ei este una a mirajului, ca acele fete Morgana ce apar în deșert, a ceea ce ar fi putut fi dacă oamenii ar fi fost mai oameni, mai sensibili la ceea ce ar fi putut fi. Este un univers al contrastelor, un fel de univers paralel, pierdut undeva dincolo de lumea aceasta, în care răul se petrece cu o brutalitate în fața căreia o lume întreagă preferă să închidă ochii, doar pentru a nu da față în față cu plaga aceea care fură vieți. Întotdeauna e mai ușor să te prefaci că nu există decât să iei atitudine.

Marea, dimineața este o carte mică dacă te uiți la întinderea sa (undeva la 160 de pagini), dar mare ca înțeles, ca esență. Este un roman despre dezrădăcinare, despre căutarea identității sau, mai degrabă, despre pierderea acesteia în urma setei de putere a altora. Este o carte brutală, sinceră, cu un stil care taie în carne vie, cu fraze scurte, dar de impact, care reușesc să dezmorțească inimi. Cuprinde două povești, una din Libia, alta de pe țărmul dinspre Libia al Italiei, pe care le unește un război ce a reușit să frângă destine și inimi, să distrugă vieți, să scoată la suprafață urâtul din om, care, atunci când are sete de putere, sau de petrol, în cazul de față, așa cum au mulți ce pătrund pe teritoriile arabe, trece peste oricine și orice, fără a privi în urmă. Sunt două povești de viață care însumează istoria unei națiuni fărâmițate, descompusă în crâmpeie de a fost odată și ce ar fi putut fi:

„(…) istoria omului e istoria foamei sale. A unor flămânzi care se mută dintr-un loc în altul. E foamea săracilor, a coloniștilor, a refugiaților. E foamea nesățioasă a celor puternici.”

Marea, dimineața – povestea dezrădăcinării refugiaților și a căutării identității

Romanul lui Margaret Mazzantini te pune față în față cu niște subiecte dure, cu niște realități în fața cărora preferăm, de multe ori, să închidem ochii. Este mult mai puțin dureros totul atunci când te afli în bula ta de ignoranță.

Marea, dimineața aduce în prim-plan două lumi: una arabă, a deșertului și a oazelor cu oameni săraci, dar capabili să ducă o viață demnă, și alta europeană, a unei Italii aflate la frontiera cu Libia, capabilă să își arabizeze propria populație pentru niște interese meschine. E același petrol pe care mulți îl vânează chiar și azi, făcând ca istoria libienilor să fie istoria multor popoare care au parte de aurul negru, deopotrivă binecuvântare și blestem:

„Petrolul e căcatul diavolului, să nu ai încredere în ceea ce pare să fie un noroc. Pentru că e mai rău decât o capcană pentru maimuțe. Și întotdeauna ceea ce pentru bogați e un noroc, pentru săraci e o nenorocire.”

Cartea asta te face să vezi lumea prin alți ochi: cei ai refugiaților, a dezrădăcinaților, a celor pe care viața îi trece prin suferințe inimaginabile. Nevoiți să o ia de la capăt, nu întotdeauna reușesc. Unii, nu supraviețuiesc până la final, iar alții nu se mai regăsesc în noua lume, rămânând captivi pentru totdeauna în vechea lume, cea lăsată în urmă. Drame continue, pe care le unește marea, o lume în sine, care în aparență este frumoasă, dar, în realitate, are o duritate aparte și pedepsește aspru pe cel pe care îl prinde pendulând pe valuri necunoscute:

„Marea e o lume de sine stătătoare. O lume în lume. Cu legile ei, cu forța ei. Se lărgește, se ridică. Barca pare carcasa unui scarabeu mort (…) Marea e un munte care urcă. Lui Farid îi este frică de dunele de apă.”

Autoarea reunește două povești, care au în centru două cupluri, o mamă și un fiu, unii cu rădăcini arabe, iar ceilalți cu rădăcini italiene, dar ambii au aceeași dorință arzătoare de a avea un viitor mai bun și drama ruperii de pământul mamă pe care o duc mai departe cu ei, ca pe un fel de moștenire genetică.

Jamila și Farid locuiesc în Libia și observăm totul prin ochii lui de copil, care este ușor de amăgit de către mamă, care îi spune povești pentru a îl rupe de realitatea aceea crudă: cea a războiului lui Gaddafi, care aduce chiar și moartea tatălui lui Farid și a altor bărbați din regiune. Fug prin deșert până la mare, în încercarea de a avea din nou parte de o viață sigură, liberă, însă atât deșertul, cât și marea sunt înșelătoare, iar drumul spre Italia se transformă rapid în calea care duce spre moarte. E o capcană pe care Gaddafi a plasat-o anume pentru oamenii săi, ca un fel de pedeapsă pentru italienii pe care îi urâse cu atâta patimă, încât îi alungase de pe pământurile sale, în ciuda faptului că ei reconstruiseră orașul Tripoli:

„Gărzile au ordin să lase bărcile mari să plece. Acum, Colonelul vrea să umple Mediterana de mizerabili ca să sperie Europa. E cea mai bună armă pe care o are. Carnea putredă a săracilor. E dinamită. Face să explodeze centrele de primire, ipocriziile guvernanților.”

Angelina și Vito trăiesc în Italia, în apropiere de mare. Vito a terminat liceul, dar nu știe exact ce să facă mai departe cu viața lui. Poate, într-un fel, continuă viața lipsită de sens a mamei sale, care nu a reușit niciodată să se regăsească, după strămutarea din locurile copilăriei. Asemenea multor italieni, familia sa fusese forțată să traverseze marea și să populeze Libia. Tripoli devine înfloritor datorita italienilor, iar aici Angelina crește liberă, cu vântul suflându-i prin  păr și cu prima dragoste alături, Ali. Însă, dezrădăcinarea o afectează într-un mod atât de profund, încât nu se va regăsi pe de-a-ntregul niciodată mai apoi, în viața de adult:

„Angelina știe ce înseamnă să o iei de la capăt. Să întorci capul și să nu mai vezi nimic, doar marea. Rădăcinile tale înghițite de mare, fără niciun motiv acceptabil. Angelina a învățat să conviețuiască cu iraționalitatea umană. Era suficientă imaginea dictatorului cu turban și ochelari de soare ca să o facă să devină o străină, o ciudată. Ce față era aia? Cu părul ca niște păianjeni mânjiți cu cerneală. Vreme de unsprezece ani, Angelina a fost arăboaică. Era cu puțin înainte de adolescență. Fusese o trecere. O lovitură de picior în burtă. Există ceva în locul în care te naști. Nu toată lumea o știe. Doar cine e smuls cu forța de acolo o știe. Un șnur îngropat în nisip. O durere care te trage în jos și te face să îți târăști pașii următori.”

Marea, dimineața e un roman de o frumusețe și profunzime aparte. O poveste despre supraviețuirea în vreme de restriște și despre crizele identitare. Dureros de minunată este cartea asta. Te atașezi de ea și verși lacrimi amare până la final. Nimeni nu scapă.

Date despre carte:

  • Titlu: Marea, dimineața
  • Autor: Margaret Mazzantini
  • Traducere: Gabriela Lungu
  • Editura: Polirom
  • Colecție: Biblioteca Polirom
  • Anul apariției: 2014
  • Număr de pagini: 168
  • Stele pe Goodreads: 5/5

Cartea o găsiți aici.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.