LISA GENOVA: ALTFEL… ȘI TOTUȘI ALICE


„Zilele mele de ieri dispar, iar zilele de mâine sunt incerte, aşadar, pentru ce trăiesc? Trăiesc pentru fiecare zi în parte. Trăiesc fiecare moment, În curând, într-una din zilele de mâine, voi uita că am stat în faţa voastră şi v-am ţinut acest discurs. Dar doar fiindcă îl voi fi uitat într-o zi de mâine, asta nu înseamnă că nu trăiesc fiecare secundă astăzi, aici. Am să uit de astăzi, dar asta nu înseamnă că astăzi nu a contat. Nu mi se mai cere să ţin prelegeri despre limbă la universităţi şi conferinţe de psihologie, peste tot  din lume. Dar iată-mă astăzi, aici, în faţa voastră, ţinând ceea ce sper că va fi cel mai de impact discurs din viaţa mea. Şi am boala Alzheimer.”
Alice Howland
Nu mi s-a mai întâmpalt de extrem de mult timp să găsesc o carte cu un atât de mare impact emoţional asupra mea. „Altfel… şi totuşi Alice” de Lisa Genova este unul dintre acele romane care te pune pe gânduri, care te determină să îţi pui enorm de multe întrebări, care te sfâşie pe interior, te face să vrei să urli de neputinţă şi îţi arată că viaţa trebuie trăită acum, la intensitate maximă, pentru că mâine nu se ştie ce va fi, cum te va găsi pe tine, ca persoană. De asemenea, romanul arată că boala nu cruţă pe nimeni, că unele boli, mai ales cele care au efecte neurologice, îşi pun amprenta asupra propriului eu mult mai mult decât o fac orice alte boli incurabile şi necruţătoare… Oamenii nu ştiu cum să reacţioneze când în faţa lor eşti tu… şi totuşi altfel.
Oare cum ai reacţiona dacă viaţa ta nu ţi-ar mai aparţine, dacă te-ai simţi străină în propriul trup?
Oare cum ai reacţiona dacă, într-o zi, ţi-ai pierde capacitatea de a te exprima, de a folosi limbajul, de a urmări discuţiile care se poartă în jurul tău şi chiar şi cel mai simplu cuvânt din lume refuză să îşi facă apariţia pe buzele tale?
Oare cum ai reacţiona dacă tot ceea ce îţi era cunoscut şi iubeai devine străin, departe de tine şi  de sufletul tău?
Oare cum ai reacţiona dacă propriii copii ţi-ar deveni străini, dacă toate amintirile tale ar fi relative, percepţiile asupra lucrurilor din jur eronate?
Cred că mulţi dintre noi nici măcar nu ne punem aceste întrebări, nu ne gândim ce am dori să facem dacă ziua de mâine nu am fi siguri că ne aparţine. Luăm totul de-a gata şi, de cele mai multe ori, ne cramponăm în lucruri mărunte şi uităm să trăim clipa la intensitate maximă.
„Altfel… şi totuşi Alice” este primul roman despre această boală necruţătoare, Alzheimer, pe care o citesc şi pot spune că m-a tulburat profund. Poate că îmi este atât de apropiată de suflet pentru că sunt profesor, nu la nivel universitar asemenea personajului principal, dar cuvintele şi limbajul sunt principalele instrumente de care m-am folosit întotdeauna, singurele mele plăceri vinovate. Alice nu pierde doar cuvintele, ci îşi pierde însăşi viaţa ei, raţiunea de a fi…
Romanul debutează oarecum banal: firul epic ne-o prezintă pe Alice Howland, profesor de psihologie cognitivă la Harward, femeie de carieră, cu trei copii deja mari, un soţ care o iubeşte enorm, om de ştiinţă la rândul lui. Alice este recunoscută pe plan internaţional pentru cercetările sale în domeniul psiholingvisticii, este invitată pentru a ţine prelegeri la cele mai mari conferinţe din lume şi se bucură de un deosebit de mare respect atât din partea colegilor, cât şi a studenţilor. Este în plină ascensiune profesională, pare că nimic nu o poate opri… până când, bam, la o conferinţă, uită pur şi simplu cuvintele (iar Alice nu avusese vreodată această problemă, putea vorbi în faţa maselor de oameni, susţinându-şi cu mult curaj ideile):
„Pur şi simplu nu găsea cuvântul. Avea o oarecare idee despre ceea ce voia să spună, dar cuvântul în sine îi scăpa. Se dusese. Nu ştia prima literă, cum suna el sau câte silabe avea. Nu îi stătea pe limbă.”
Acest episod se petrece şi mai târziu, când Alice ajunge să se piardă în timpul alergării, într-un loc din apropierea propriei case:
„A vrut să îşi continue drumul, dar a împietrit dintr-odată, pe loc. Nu ştia unde se află. (…) Ştia că se află în Harward Square, dar nu ştia care era direcţia spre casă (…) S-a forţat să mai meargă o bucată de drum, apoi încă una, simţindu-şi picioarele ca de cârpă, gata să cedeze la fiecare pas împleticit. Librăria The Coop, magazinul de produse gourmet Cardoullo’s, revistele de la colţ de stradă, Centrul de informare turisitcă din Cambridge aflat vizavi şi, în continuare, Harward Yard. Încă putea citi şi recunoaşte locurile, îşi spunea, dar nimic nu era de folos. Erau toate scoase din context.”
Toate acestea, o determină pe Alice să consulte un medic, unde, după ce sunt eliminate toate cauzele naturale (Alice are cinzeci şi unu de ani), i se oferă un diagnostic cumplit: suferea de Alzheimer precoce, o boală degenerativă, pentru care nu există niciun fel de leac, ci doar tratamente experimentale, despre care nimeni nu ştie mare lucru, dar care se speră că vor încetini moartea neuronilor. Acest fapt o face pe Alice să îşi facă tot felul de scenarii, să încerce să găsească soluţii care să îi aducă o oarecare alinare. Nu poate să nu îşi pună o întrebare cumplită:
„Cine era ea dacă n-ar mai fi fost profesor la Harward?”
Lisa Genova urmăreşte pe tot parcursul romanului calea declinului personajului principal, pe care îl urmăreşte de-a lungul unui an de viaţă: cum ajunge să uite reţete, numele copiilor, ba chiar să se piardă în propria casă. Cu toate acestea, ea nu îşi pierde forţa interioară, nu renunţă la ea, la a avea o viaţă dincolo de boală: organizează întâlniri cu alţi bolnavi asemeni ei, ţine conferinţe şi continuă să se caute pe ea, cea aflată undeva în străfundurile fiinţei sale.
O dor multe lucruri: o doare faptul că şi-a pierdut statutul social, respectul oamenilor, capacitatea de a decide pentru ea însăşi. Oamenii o privesc diferit, nu ca atunci când ai o boală incurabilă sau contagioasă, caz în care oamenii ştiu cum să reacţioneze şi cum să ofere alinare, ci, de multe ori, pare a fi invizibilă în faţa lor, pare că văd prin ea ca printr-o oglindă şi, de multe ori, nu i se cere opinia, deşi se află chiar acolo, lângă ei:
„Lumea i se adresase mereu cu mare respect. Dacă potenţialul ei intelectual va fi treptat înlocuit cu o boală mintală, marele respect cu ce va fi înlocuit? Cu milă? Bunăvoinţă? Stinghereală?”

„Vorbeau despre ea ca şi cum nu ar fi fost aşezată pe fotoliu, la câţiva metri distanță. Vorbeau despre ea, în faţa ei, ca şi cum ar fi fost surdă. Vorbeau despre ea, în faţa ei, fără să o includă în discuție, ca şi cum ar fi avut boala Alzheimer.”
Deşi la început John, soţul ei, îi este alături şi încearcă să o sprijine în felul său, la un moment dat, pare a nu mai fi mulţumit de nimic din ceea ce face soţia sa, pare a fi stingherit şi mai pierdut decât ea, de parcă el ar fi fost cel bolnav, lipsit de o busolă, de un reper, de sensul vieţii. Se adânceşte în munca sa tot mai tare, pentru a uita de ceea ce se petrece chiar lângă el, în propria casă:
„Nu suport să văd cum nu ştii să te îmbraci sau săporneşti televizorul. Dacă sunt la laborator, nu sunt nevoit săte văd lipind post-it-uri pe toate dulapurile şi pe toate uşile. Pur şi simplu nu pot sta acasă săprivesc cum eşti tot mai rău. Măomoară lucrul ăsta.”
Cum Alice petrece tot mai mult timp singură acasă, cum nu mai poate profesa, nu mai poate face nimic din ceea ce făcea înainte, din ceea ce o definea, ajunge să simtă cum o apasă singurătatea:
„«Sunt singură, sunt singură, sunt singură.», s-a tânguit, scufundându-se mai adânc în adevărul gropii ei singuratice, cu fiecare moment în care îşi auzea propria voce gemând cuvintele acelea.”
Cu toate acestea, nu se lasă pradă disperării, încearcă să iasă la suprafaţă, să lupte pentru ea, pentru cei bolnavi de Alzheimer, pentru a putea face vocile lor auzite, în ciuda acelei litere A stacojii de pe piepturile lor:
„Chiar dacă avea Alzheimer, asta nu însemna că nu mai poate gândi analitic. Chiar dacă avea Alzheimer, asta nu însemna că nu mai avea dreptul să fie în aceeaşi sală cu ei. Chiar dacă avea Alzheimer, asta nu însemna că nu mai merita să fie ascultată.”
Mi-a plăcut foarte tare cum este construit romanul, care are la bază analiza psihologică a trăirilor lui Alice şi, într-o oarecare măsură, a tuturor celorlalte personaje care sunt implicate în mod direct la boala lui Alice: copiii ei şi soţul. Personajele sunt foarte bine conturate, le înţelegi motivaţiile din spatele fiecărui gest, fapt care te determină să le iubeşti.
„Altfel… şi totuşi Alice” de Lisa Genova este un roman plin de trăiri, de sentimente, transmiţând emoţia în starea ei brută, pură. Este un roman despre „pierderea gândurilor, pierderea viselor de-o viaţă”, la fel şi despre distanţarea crescândă de propria persoană. În acelaşi timp, este o carte despre luptă, iubire de viaţă şi încercarea de a răzbate chiar şi dincolo de pierderea identităţii.

6 gânduri despre ”LISA GENOVA: ALTFEL… ȘI TOTUȘI ALICE

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.