DEPRESIA, ANXIETATEA ȘI ATACURILE DE PANICĂ SAU CUM O IEI RAZNA FĂRĂ UN MOTIV REAL… VĂZUTE PRIN PRISMA EXPERIENȚEI PERSONALE

         Am ales să discut în acest articol despre un subiect destul de sensibil din viața mea, despre o perioadă tulbure și cufundată aproape în întregime într-un abis fără margini, într-un întuneric asemeni smoalei, în care un anumit monstruleț își făcuse culcuș stabil în mintea mea și, pentru că era prea bine și cald acolo, refuza să mai plece, devenise un fel de locatar permanent. Acum pot privi spre tot cu detașare totală, pentru ca mă aflu într-o cu totul altă etapă, în una în care până și negrul are nuanțe, am ales să alung acel monstruleț deranjant și să îi permit iar luminii să pătrundă în cele mai ascunse cămăruțe ale gândurilor mele și să învingă orice rău care sălășluia acolo. A fost un proces de durată, însă dacă nu aș fi făcut un atac de panică ce m-a făcut să cred că pașii mei pe acest pământ s-au terminat, nu cred că m-aș fi trezit la realitate și aș fi continuat să mă afund mult mai mult în tenebre. 
        Nu o să vin în acest articol cu definiții ale depresiei, anxietății și atacurilor de panică sau a tipurilor acestora, pentru că se găsesc toate acestea pe site-urile de specialitate, ci doar vreau să împărtășesc cu voi crâmpeie din sufletul meu. Sper că astfel vor înțelege mulți dintre cei care trec prin situații similare că nu sunt singuri și ca toate trec, nu există permanență atât timp cât ne educăm mintea în acest sens.
       Important este să ajungi să conștientizezi că ai o problemă și să încerci să faci ceva în acest sens, fie că îți găsești puterea în tine însuți, prim meditație și implementarea în viața ta a unei gândiri pozitive, fie mergi la un terapeut/psiholog care știe să îți ofere sfaturile necesare. Este posibil ca, uneori, să fie o dereglare de ordin emoțional, dar se poate întâmpla să existe și anumite carențe fizice în ceea ce prezintă unele substanțe din corp și atunci doar medicul știe cum să remedieze toate acestea. Nu consider că este ceva rușinos, ci este o experiență de viață care ne arată cât de puternici putem fi atunci când ne propunem acest lucru și, atât timp cât suntem dispuși să tratăm lucrurile la un nivel psihic, totul va fi în regulă. Primul pas este recunoașterea existenței unei probleme, apoi, cu ajutor de specialitate sau cu forța interioară vin și rezolvările. Toate se aranjează la un moment dat.
             Am avut o perioadă în care parcă picasem în butoiul cu melancolie. Nu puteam să dorm foarte mult, pentru că anxietatea nu prea îți permite, îți oferă o multitudine de gânduri și nici măcar în somn nu reușești să îți găsești liniștea. În perioada respectivă, dormeam doar dacă eram extrem de obosită și aveam grijă să mă mențin ocupată, implicându-mă în cât mai multe activități zilnice. Unde era de lucru, hop și eu, cam așa am funcționat vreme de câțiva ani. Lucram până la epuizare pentru ca doar așa reușeam să adorm apoi seara și să fiu sigură că am câteva ore de odihnă asigurate. Eram practic asemeni unui roboțel, care îndeplinea sarcini doar de dragul de a le face, fără a își mai lăsa loc să se gândească la ceea ce îl supără cu adevărat, la ceea ce necesita un anumit timp pentru analiză și remediere. Pe scurt, un fel de zombie, căruia îi și sărea țandăra imediat, din te miri ce… Nu aveam timp să mă analizez pe mine, darămite să mai acord circumstanțe atenuante celor din jur. Eram mult prea grăbită, mult prea concentrată pe problemele altora, pe universul exterior și nu mai ajungeam deloc să mă văd pe mine cu adevărat. Eram destul de naivă și de influențabilă și încercam să le fac tuturor pe plac, doar pentru a îi ști pe cei din jur fericiți, chiar dacă acest fapt însemna să merg contra a ceea ce gândeam sau consideram pe moment. Aveam impresia că dacă ei sunt fericiți, voi fi și eu. Abia acum realizez cât de tare mă puteam înșela, cât de mult mă păcăleam de una singură.
        Anxietatea mă făcea să mă tem de tot și de toate, să gândesc mult prea mult la chestiuni care erau minore, lipsite de o relevanță reală. Aveam multe frici, multe visuri reprimate, căci teama nu îmi permitea să fac exact acele lucruri care mi-ar fi făcut plăcere și aveam multe temeri: de eșec, de singurătate, de pierderea unor prieteni, de patetic, de subapreciere, de lipsă de iubire și lista ar putea continua la nesfârșit. Îmi făceam miriade de scenarii la nivel mental și cu greu luam o decizie. Îmi era cel mai teamă să ies din zona mea de confort, chiar dacă acel loc nu mai mi se potrivea de foarte mult timp. Rămâneam agățată acolo, trăgeam cu dinții de anumite prietenii, de situații greu de digerat, doar pentru că îmi era frică de orice schimbare, de orice noutate apărută la orizont. Am rămas mult timp pe loc, voiam să le fac tuturor pe plac și, prin urmare, nici nu m-am dezvoltat la nivel mental și emoțional foarte mult timp și nici măcar nu înțelegeam că nu din mulțumirea altora și din rămânerea în locurile cunoscute vine și fericirea mea, liniștea sufletească și pacea interioară. Aveam un soi de naivitate, ca să nu îi spun prostie, care mă făcea să mă sabotez singură. Refuzam în mod categoric să mă analizez, aceasta ar fi însemnat să mă aflu față în față cu sufletul meu și cu cele mai ascunse dorințe, îmi era frică să mă văd așa, dezbrăcată de orice fel de preconcepții și temeri. 
          Tocmai pentru că nu reușeam să mă regăsesc, pentru că nu apucam să mai stau de vorbă cu adevărata eu, ba, mai mult, îmi reprimam personalitatea și mă ascundeam în spatele unor măști, considerând că așa voi fi pe placul celor din jur și acceptată în rândul acestora, am ajuns să nu mai văd luminița de la capătul tunelului. Totul era negru, eram mereu supărată pe cineva, pe o situație, le reproșam multe celor din jur, eram ca un vulcan gata să erupă la cel mai mic cuvânt. Nu realizam că eu nu mă iubesc suficient și că nu poate nimeni din afară să mă facă fericită. Ajunsesem la o depresie destul de urâtă, pe care mult timp am refuzat să o recunosc. Mă plictiseam de orice, dar nici nu luam atitudine. Nu dormeam, nu mâncam, nu ieșeam din pijamale, nu ieșeam afară, uram adunările cu prea mulți oameni, deveneam imediat introvertă. Îmi era teamă de judecata celor din jur, simțeam nevoia să am validarea lor, a tuturor celor cu care intram în contact, indiferent de rolul pe care aceștia îl jucau în viața mea. Eram destul de jos, lucram până la epuizare și simțeam cum mă cufund în permanență într-un abis fără fund. Toate acestea au continuat până când am făcut atacul de panică. Acela a fost ca un fel de duș rece pentru mine, a fost momentul de care aveam nevoie pentru a mă trezi, pentru a înțelege că greșeam undeva. Episodul acela care semăna foarte tare cu un infarct și care mă lăsa fără aer m-a făcut să mă opresc puțin din tot ceea ce făceam și să îmi dau seama că sunt cea mai importantă persoană din viața mea și că, atât timp cât eu nu sunt fericită cu mine, nici cei din jur nu vor fi și nu mă vor accepta așa cum trebuie. 
        Acum vreo doi ani a început și procesul meu de metamorfozoare, de ieșire din crisalida în care singură mă înfășurasem, de deschidere larg a aripilor pe care uitasem că le am și de înălțare spre îndeplinirea adevăratului meu potențial. Nu a fost ușor, însă am înțeles că multe dintre problemele mele erau numai la nivel mental, că singură mi le produceam și că mă stresam mult prea tare pentru chestiuni lipsite de importanță. Am început să practic un fel de meditație, prin care am devenit mai conștientă de mine și de sentimentele mele, am lăsat deoparte negativismul și am început să observ cât de frumoasă poate fi viața. Am decis să mă iubesc și să am grijă de mine, să îmi arăt mie însămi compasiunea pe care o împărțeam cu generozitate tuturor celor din jur, să fiu mai blândă cu mine însămi, să mă recompun, să mă dezvolt pe toate planurile. Am ales să trăiesc în prezent, nu în trecut, pe care nu îl mai pot schimba, și nici în proiecțiile mele din viitor, căci nu știu ce va fi, dar am clipa de față, am un acum pe care trebuie să îl trăiesc la maxim. Am schimbat toate frazele negative cu unele pozitive, am schimbat macazul în totalitate și am ales să îmi pun în minte ținte mai înalte, care să îmi permită să mă autodepășesc, să cresc la nivel spiritual. Am eliminat din viața mea tot ceea ce îmi făcea rău, fie că era vorba de lucruri sau oameni, pentru că nu vreau să mai mă încarc cu chestiuni care nu îmi aparțin. Nu mai intru în războaiele nimănui, am înțeles că fiecare oferă ceea ce poartă în suflet, ceea ce există în el deja și nu are nimic de a face cu mine. Fiecare se dezvoltă în mod diferit, dar cel mai important este să fim fericiți cu noi înșine, restul sunt poveste. 
         Aud multe persoane care spun că este imposibil, că există multe circumstanțe care nu îți permit să ajungi acolo unde vrei, însă pentru mine sunt doar scuze, care nu fac altceva decât să te țină pe loc. Am fost deja acolo și nu mi-a fost bine, azi am învățat să transform imposibilul în posibil, căci poți face orice îți pui în minte atât timp cât lupți pentru ceea ce îți dorești. Ești singurul care poate face aceasta, căci ai de ales: fie rămâi într-un loc care te face profund nefericit, fie te îndrepți spre acel spațiu care îți aduce fericirea și mulțumirea de sine. Putem observa în jurul nostru mame cu cariere de succes, oameni cu influență asupra celor din jur și aceștia pot face aceasta pentru că își cunosc capacitățile și nu se afundă în scuze patetice. Poți orice, trebuie doar să vrei, să acționezi fără a te mai gândi la consecințe, la sentimentele celor din jur. Cei care te iubesc cu adevărat te vor susține dacă ție îți produce fericire, restul nu contează oricum. Eu am de gând să strălucesc, îmi pun în minte obiective și le vizualizez la timpul prezent, mă văd deja acolo și știu că voi ajunge acolo, doar fac primul pas. Viața e frumoasă, sunt destule motive pentru a râde din tot sufletul. Trebuie doar să ne cunoaștem mai bine, să ne observăm cu minuțiozitate. Nu ai nimic de pierdut dacă ești ceea ce vrei să fii. 
        Am început să practic tehnica gratitudinii, am un carnețel în care îmi notez cinci motive pentru care sunt recunoscătoare în ziua respectivă și există multe astfel de momente, pe care înainte nu le observam. Eram mult prea preocupată să fiu nefericită. De asemenea, mi-am făcut un obicei de a scrie o pagină de jurnal, mă ajută să îmi pun gândurile în ordine și să mă cunosc mai bine. Sunt puternică și știu ce pot, știu unde vreau să ajung acum și oricum sunt în permanență acolo unde trebuia să fiu. Am urcat treaptă cu treaptă și e bine. Am încredere în mine și în forțele mele. Am lăsat în urmă gaura aceea neagră ce își dorea să mă absoarbă, nu mai sunt o rătăcitoare prin lume, acum îmi urmez calea. E bine, mult prea bine, dorm în sfârșit nopțile și nu mai am nevoie de muncă epuizantă pentru asta. Nici nu mai lucrez după o anumită oră și nici în weekenduri, îmi acord pauzele de care am nevoie pentru a fi bine cu mine. Nu mai îmi fac scenarii, nu mai o iau razna fără a avea motive reale, îmi păstrez calmul indiferent de situație. Nu mai îmi e teamă de schimbare, ba chiar atac domenii pe care le consideram tabu odinioară. Sunt fericită cu mine și mă iubesc necondiționat. Am lăsat trecutul în urmă și am uitat de viitor, trăiesc doar prezentul.

10 gânduri despre ”DEPRESIA, ANXIETATEA ȘI ATACURILE DE PANICĂ SAU CUM O IEI RAZNA FĂRĂ UN MOTIV REAL… VĂZUTE PRIN PRISMA EXPERIENȚEI PERSONALE

  1. anasylvi zice:

    Un subiect foarte vast, cred ca cei mai multi oameni au momente de deruta si anxietate, insa unii se confrunta cu ele pe perioade lungi de timp si ajuta sa stii ca nu esti singurul care trece prin asa ceva, ca sunt oameni care inteleg.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.