ANA-MARIA LUMINEA: POEZII ÎN DIALOG DISCRET – RECENZIE

Iubesc să citesc poezie însă, spre rușinea mea, undeva la momentul liceului, când, culmea, profesorul de matematică ne îndemna să memorăm cât mai multă poezie pentru a ne forma o gândire logică, atât de utilă studiului acestei materii exacte, relația mea cu poezia s-a estompat puțintel. Nu mă înțelegeți greșit, am citit și în facultate, am terminat Litere, deci nu aveam cum să nu citesc deloc, însă parca nu mai găseam timpul necesar pentru a sta și a contempla la sensurile ascunse dincolo de versuri, pentru că poezia se simte cu fiecare por, se trece prin filtrul sufletului, iar nu al rațiunii. Încerc să revin la plăcerea aceea nebună de a citi poezie pe care o aveam la optsprezece ani, fapt pentru care mă bucur de fiecare dată când descopăr un poet nou și talentat. Tocmai pentru a îmi hrăni această dorință a mea, atunci când autoarea Ana-Maria Luminea m-a contactat în vederea unei colaborări și mi-a spus că scrie poezie și că i-ar plăcea să îi citesc opera am zis da fără să clipesc, mai ales că îi citisem câteva poeme pe grupul meu și îi observasem potențialul. Scrie poezie începând de undeva din jurul vârstei de treisprezece ani, după cum singură mărturisește, fapt care se simte în penelul ei, care trasează versuri măiestre.

Volumul ei de debut – „Poezii în dialog discret” – este unul încărcat de emoție, emoția aceea în stare pură, nedisimulată și netrecută printr-un filtru al rațiunii. Sentimentele sunt la ele acasă în această cărticică și se simt în spatele fiecărui vers și al fiecărei cugetări ce apare ca o concluzie la finalul fiecărei poezii. Autoarea vorbește despre dragoste, despre acea iubire neîmplinită, care a devenit muză multor scriitori de-a lungul timpului, despre acel eu care încearcă să se regăsească după o despărțire dureroasă, după ce relația care trebuia să fie ceva frumos a prins conturul unei estetici a urâtului și s-a diluat în timp, devenind o parte din sine, dar, în același timp, o himeră îndepărtată spre care te mai întorci uneori cu reproș, cu nostalgie, cu durerea a ceea ce ar fi putut să fie, dar care nu mai reprezintă elementul central al vieții tale.

Ana-Maria Luminea este o voce tânără a literaturii, dar am siguranța că nu se va pierde în neant sau între sutele de glasuri firave, care își ițesc capul din spatele unei cortine, pentru că scrie cu dragoste de cuvânt și cu o intensitate a trăirilor pe care o aștepți de la poezie, fapt care face ca fiecare vers în parte să ți se imprime în suflet și să te facă să simți fiecare durere și fiecare angoasă a eului poetic. Scrie despre ea și o iubire care a fost cândva centrul universului său, despre sentimente pierdute și regăsite, despre doi oameni ca două jumătăți, care s-au pierdut la un moment dat pe cărarea vieții, dar la fel de bine ar putea scrie despre mine sau despre tine. Nu ai cum să nu te regăsești măcar puțin în versurile sale, să nu simți că autoarea te-a citit și pe tine, la rândul tău, și că a pus bucăți din sufletul tău în versurile sale. E modul ei de a refula, de a se elibera de toate stările posibile, însă, în egală măsură, ne oferă nouă, cititorilor, posibilitatea de a evada pentru câteva clipe din cotidian și pentru a aplica metoda introspecției, ajungând la esența trăirilor noastre.

64652056_2240733676044185_8504791379367428096_n

Autoarea folosește adresarea directă, întorcându-se mereu și mereu spre sufletul iubitului pierdut de mult, de la care și-ar fi dorit să existe mai multă implicare, mai multă apropiere sufletească, mai multă înțelegere a tăcerilor din spatele cuvintelor. Vorbește despre dorința sufletului de a îl păstra mai mult aproape, de a îl ține acolo, prezent mereu, sperând la un viitor împreună:

„Iubește-mă așa cu doar tu știi s-o faci!

Iubește-mă cum știi tu mai bine!

Sărută-mă acum, dar înainte să taci,

Minte-mă că stai mai mult timp lângă mine!”

Eul liric aduce în discuție vechi dureri, vechi vorbe nerostite la timp, vechi închideri în sine și în lumea poeziei, pentru a masca, astfel, înstrăinarea de cel iubit:

„Atunci când poezia a prins glas, atunci ți-am declarat iubirea, dar n-ai știut să legi rima, azi rămân doar eu și poezia.”

Simțim durerea pierderii și regretul că persoana iubită a ales un drum diferit, pierzându-se undeva la o intersecție, când mâinile s-au despărțit pentru eternitate:

„Suflet drag și plin de puritate,

Pentru veșnicie te păstrez aparte.

Suflet pierdut, înger al meu infinit,

Timpul crunt iubirea ne-a sfârșit.”

Autoarea face o analiză la rece a sentimentelor simțite odată și a relației de iubire, încercând să se elibereze pe sine și să înțeleagă ce s-a întâmplat, cum de s-a ajuns în acest punct:

„Am lăsat iubirea să curgă șiroaie și nu ne-am dat seama când a secat, și noi odată cu ea ne-a pierdut pe un drum fără întoarcere. Am lăsat-o să ne uite așa cum azi am uitat-o și noi pe ea.”

Glasul rațiunii își face simțită prezența, iar eul poetic realizează că iubirea a ajuns la final, făcându-i să se înstrăineze, să nu mai poată merge pe același drum, mai ales că la mijloc au intervenit acum alte persoane:

„Azi…

ne uităm pe zi ce trece tot mai mult,

suntem străini de câțiva ani și-o vară.”

Acum, când timpul și-a spus cuvântul, iar cel plecat a realizat pierderea, nu mai există cale de întoarcere. Ce-a fost a fost, a rămas suspendat undeva în trecut:

„Ți-ai amintit de noi târziu,

Dar dragul meu, azi nu mai vreau să-ți fiu

Iubită, brațele mi-s închise azi pentru tine,

Lasă-ți inima să uite de noi și de mine!”

Există un parcurs al emoțiilor pe tot parcursul acestui volum de poezie, mergând de la agonie la vindecare și pare că tocmai acesta este scopul versurilor, să ofere alinare și puterea de a merge mai departe, cu sufletul lecuit de dragostea pierdută, dornic să o ia de la capăt, să iubească din nou, să trăiască iar:

„Nu te mint, străine, nu te-am uitat așa

ușor, dar am reușit demult

Să nu mai număr stele căzătoare

Gândindu-mă la trecut.

Te-am uitat atât de bine că nu mai știu

Cum eram noi,

Poate și tu, poste și eu, suntem acum de gânduri goi.

 

Am hrănit amândoi un sentiment care, în loc să crească, se pierdea pe zi ce trece… cel mai rău e că am fost conștienți de asta și totuși am continuat să o facem.”

Forma versurilor, deși în aparență pare a se încadra într-un canon, este inovatoare prin concluziile oferite la final de poezie, prin acele câteva gânduri răzlețe care pare să încheie un ciclu repetitiv și care te fac să te oprești să reflectezi un pic la cele citite. Acest fapt încadrează volumul de față în curentul modernist, ceea ce îi asigură autenticitatea și savoarea.

Ce mi-ar fi plăcut să existe la acest volum este atenția pentru forma grafică, pentru corectitudinea limbii. Cu toate că autoarea anunță încă de la început că nu a interesat-o acest aspect, mi-aș fi dorit ca editura să fie interesată de acest fapt și să corecteze puțin pe ici, pe colo, astfel încât să fie evitate unele stângăcii și unele greșeli gramaticale. În rest, „Poezii în dialog discret este un volum fresh, scris de un suflet sensibil pentru alte suflete sensibile.

64438874_2258035704313982_5599159391312936960_n.jpg

Date despre carte:

Titlu: Poezii în dialog discret

Autor: Ana-Maria Luminea

Editura: Hermann Vet

Anul apariției: 2019

Număr de pagini: 90

 

Pentru a intra în posesia cărții, o puteți contacta pe  autoare.

4 gânduri despre ”ANA-MARIA LUMINEA: POEZII ÎN DIALOG DISCRET – RECENZIE

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.