LIV CONSTANTINE: ULTIMA DOAMNĂ PARRISH – RECENZIE

În ultimul timp, caut cărțile cu o acțiune alertă, care să te țină cu totul prins în poveste. Nu am un foarte mare chef de citit și doar acestea mai reușesc să mă atragă. Ingredientele unei lecturi care să mă atragă pe vreme de pandemie sunt simple: intrigă cât cuprinde, mister ce se cere rezolvat, jocuri de culise și un final neașteptat și greu de intuit. Nu caut neapărat lecturi profunde, care să mă facă să gândesc prea tare. Nici nu cred că aș putea acum. Tocmai de aceea am și scos de pe rafturile bibliotecii un roman ce promitea o evadare din cotidian: Ultima doamnă Parrish, o carte scrisă în colaborare și publicată sub pseudonim, Liv Constantine. Am găsit-o pe Târgul cărții și am adăugat-o repede în coșul de cumpărături, m-a atras ca un magnet încă de la prima vedere, așa că e de înțeles că nu a trecut mult timp până când i-a venit timpul la citit.

Ultima doamnă Parrish este o lectură lejeră, ușurică, dar de un farmec aparte. Autoarele reușesc să țeasă cu măiestrie o poveste antrenantă, care să nu îți permită să mai o abandonezi imediat ce ai început-o. Vrei să afli mai mult, să descoperi motivațiile din spatele gesturilor și să vezi de ce comportamentul personajelor este oarecum bizar și încărcat de dorințe meschine. Este un roman despre invidie, despre gelozia care roade pur și simplu din suflet, nemaipermițându-ți să gândești limpede, logic, iar acest fapt poate avea consecințe destul de dramatice. Dincolo de pasiunile mistuitoare pentru bani, avere, putere, regăsim problematica unei familii care aparent pare să aibă tot, dar care, de fapt, nu are nimic. Nu există sentimente, nu există noțiunea de noi, ci doar de eu, iar acest fapt lasă un gust extrem de amar, căci nu ai cum să acorzi circumstanțe atenuante unei relații disfuncționale și abuzive. Și, dacă inițial uram doar un personaj, care tot încerca să acceadă la viața altora furându-le, pe parcurs am ajuns să displac profund două caractere, care fac totul să îmbrace hainele negre ale disperării. Toate acestea, combinate cu suspans și cu dorința de a pedepsi vinovații fac ca romanul să fie unul plăcut și numai bun pentru a uita de toate problemele și a te avânta într-o lume cu totul nouă, a jocurilor de culise și de putere, de unde scapă doar cine poate și cine este mai viclean și mai inteligent.

Ultima doamnă Parrish - recenzie

Ultima doamnă Parrish – un roman încărcat de suspans și de dramatism

Liv Constantine reușește să creeze o atmosferă demnă de orășelele acelea mici, în care toată lumea cunoaște pe toată lumea, iar bogații se separă în mod clar de cei săraci și mai puțin binecuvântați de soartă. Aceasta cucerește din prima și parcă te poți vedea locuind în Bishop Harbor, orășelul pitoresc de pe malul mării. Apoi, după ce faci cunoștință cu un cuplu ca din poveștile copilăriei și îți dorești să fi fost tu însuți acolo, ajungi să fii atras încetul cu încetul într-un univers care se va dovedi a nu fi deloc perfect sau încărcat de romantism. Invidia erupe prin toți porii personajului principal, Amber Patterson, iar ceea ce urmează să ți se spună legat de cuplul de vis, Daphne și Jackson Parrish, nici măcar nu ți-ar fi trecut prin minte. Totul este ticluit cu atenție, răsturnările de situație se țin lanț, iar finalul este unul surprinzător, care te face să te întrebi dacă ai ratat cumva anumite semne inițiale.

Amber Patterson este o fată dintr-un orășel mic, de provincie, care toată viața ei a trăit în lipsurile și neajunsurile pe care multe dintre familiile din clasa de mijloc le cunosc deja. Este ambițioasă însă și își dorește să nu mai aibă parte vreodată de tratamente nepărtinitoare, de priviri compătimitoare sau de lipsa unei averi, care să îi permită să urce pe scara socială, unde crede că merită să fie. Tocmai de aceea se prezintă în lumea bună, introducându-se aici cu mijloacele și motivele greșite: acelea de a cuceri bărbatul altei femei și de a se insinua în sânul lumii bune din Bishop Harbor. Aș spune că aș putea să o înțeleg, însă are un tipar pe care îl urmează și este atât de meschină, încât nici milă de ea nu îmi este într-un final. Merită tot ceea ce primește cu vârf și îndesat.

Amber e sătulă să nu aibă și să nu fie tratată ca o regină. Tocmai de aceea, devine un fals, un produs bine ticluit de mintea ei diabolică. Se amestecă printre oamenii de la o sală de fitness pentru a își atinge scopurile, se informează dinainte cu privire la viața celor pe care și-o dorește și face un adevărat caz, pe care îl susține asemeni unui avocat bun. Astfel, ea ajunge în apropierea lu Daphne Parrish, spunându-i că amândouă au ceva în comun: o soră moartă în adolescență de fibroză chistică. Daphne este singură și are nevoie de o prietenă, care să știe ce înseamnă să pierzi pe cineva și care să o susțină în campania derulată de asociația ei de binefaceri.

Inițial, Amber pare partenera ideală: e acolo mereu când e nevoie cu un cuvânt bun, o îmbrățișare și o încurajare. Nimeni nu bănuiește la început ceea ce plănuiește ea: să îi ia locul lui Daphne în casa ei enormă și să devină soția lui Jackson, soțul ideal, care își adoră și răsfață soția la fel ca în prima zi. Tocmai de aceea, profită de orice detaliu mai picant primit de la Daphne, de orice fisură din căsnicia celor doi și nu se lasă până când nu ajunge amanta lui Jackson. Dar vrea mai mult. Vrea să fie viitoarea doamnă Parrish și nu se lasă. Trebuie să ajungă acolo unde și-a dorit.

Dacă prima parte ne arată o Daphne destul de naivă, care crede și susține sus și tare prietenia ei cu Amber, în ciuda a tot ce i se spune, cea de a doua parte ne relevă o Daphne mult mai puternică, capabilă de sacrificii mari pentru ea și copiii ei. Nu are o căsnicie perfectă, Jackson nu este ceea ce lasă să se vadă în societate, ci un mare mincinos dornic de control total asupra tuturor. Tocmai de aceea am ajuns să îl urăsc din tot sufletul și să consider că el și Amber se merită pe deplin. Daphne este de departe personajul meu preferat din carte care, deși amorțit inițial, se trezește suficient de devreme să mai poată face ceva pentru ea și cele două fiice ale sale, pentru a le oferi copilăria obișnuită, dominată de bucurii și joc, iar nu de restricții, după care tânjeau în casa aceea mare, dar goală.

Ultima doamnă Parrish e o lectură captivantă, care reușește să te țină captiv între paginile sale de la prima și până la ultima pagină. Are tot ceea ce îi trebuie pentru a fi o carte numai bună de citit cât timp stăm acasă. Ajută foarte tare să uiți de toate problemele din lume și să te concentrezi numai asupra acțiunii propriu-zise, iar asta este ceea ce te face să te îndrăgostești de acest roman.

Ultima doamnă Parrish - recenzie

Date despre carte:

Titlu: Ultima doamnă Parrish

Autor: Liv Constantine

Titlu original: The Last Mrs Parrish

Traducere: Roxana Olteanu

Editura: Corint

Colecție: Leda Bazzar

Anul apariției: 2020

Număr de pagini: 480

 

Carte o găsiți aici.

Un gând despre ”LIV CONSTANTINE: ULTIMA DOAMNĂ PARRISH – RECENZIE

  1. ancasicartile.ro zice:

    Exact așa mi s-a părut și mie. Ușurica, ușor previzibilă, dar mi-a plăcut destul de mult.
    Felicitări pentru articol!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.