VALERIE PERRIN: DUMINICILE IUBIRILOR PIERDUTE – RECENZIE

Sunt cărți memorii. Cărți care poartă cu sine parfumul unor vieții de mult apuse. Cărți mărturie a unor ani plini, ce au multe povești de scos la suprafață. Prăfuite de timp, ascund între pagini adevărate comori. Pe care se încăpățânează să nu ți le prezinte încă de la început, ci treptat, pas cu pas, astfel încât abia la final să ajungi la adevărata esență și să te bucuri de lectură. Să rămâi cu gândul blocat acolo, în povestea revelată cu măiestrie de autorul său.
O astfel de carte este Duminicile iubirilor pierdute de Valerie Perrin. Este ca o aventură printre amintiri din timpuri de demult și un prezent ușor sec, care se trăiește doar prin intermediul memoriei altora. Trecutul este încărcat de patimi și emoții, dar prezentul are doar o traiectorie parcă plată, nesemnificativă. Justine Neige, personajul principal al romanului, nu pare a trăi cu adevărat, doar muncește și se pierde pe sine printre bătrâni. Poate tocmai de asta este o atât de bună ascultătoare și povestitoare, pentru că nu are o viață personală care să o definească. E una din mulțime, se aruncă în relații lipsite de semnificații, îi sprijină pe ceilalți cu o patimă nebună, chiar și pe verișorul său, Jules, în care își pune parcă toate visurile ei. Este o umbră, se lasă pe sine deoparte, pentru a le oferi celor din jur o viață. Și totuși, printre toate aceste pierderi ale sale, încearcă să se regăsească pe sine. Și, alături de ea, să dea un sens existenței sale anoste.

Așa că da, romanul lui Valerie Perrin este clar o carte a memoriei, a amintirii. Se merge în spate pe firul amintirilor și se ajunge la adevăruri pe care nici măcar nu le bănuiai la început. Și vă cer să aveți puțintică răbdare cu romanul ăsta. Nu își dezvăluie prețiozitatea de la început. Ascunde atât de bine comoara în spatele paginilor, încât, la început, cu stilul său simplist, ușor telegrafic, cu capitole scurte, ai impresia că nimic nu te va impresiona, că totul va fi la fel de plictisitor ca viața bătrânilor de la azilul La Hortensii unde lucrează Justine, tânăra de doar douăzeci și unu de ani care își închină viața bătrânilor. Și, asemenea mie, vă va păcăli, vă va oferi senzația de disconfort și de ușor plictis. Dar nu, pe măsură ce pătrundeți printre ițele poveștilor scrise cu măiestrie, veți descoperi o lume a tenebrelor, a secretelor bine păzite, a durerilor fără nume, a regretelor fără margini, a durerii de a fi acționat impulsiv, din răzbunare, a puterii de a pleca pentru fericirea celui iubit și multe, multe altele. Romanul este în fapt complex, cu multe ramificații. E un fel de labirint cu un capăt ce trebuie urmat neapărat cu un fir al Ariadnei în mâini, pentru a îi întrezări capătul puternic, furtunos, nebunesc. Și da, pe cât de lent începe, pe atât de alert devine în cea de a doua parte. Extrem de captivant, făcându-te să nu te mai poți opri din citit, pentru a înțelege ce se întâmplă cu exactitate.

Duminicile iubirilor pierdute – un roman suav despre pierderi și regăsiri

Cartea lui Valerie Perrin are o dulceață a sa, pe care trebuie să o descoperi dincolo de gustul amar al poveștilor ce se împletesc armonios între filele sale. Nu te aștepți la toate ramificațiile și la ajungerea găsirii de sine a lui Justine și nici la toate adevărurile revelate treptat, care îți dau fiori reci pe șira spinării și te fac să te întrebi câte cunoști despre cei din jurul tău.

Romanul are parfumul poveștilor de altă dată, cu o atmosferă puțin asemănătoare cu cea din filmele de pe Hallmark, cu un pic de accent gotic datorat plasării acțiunii principale, a poveștii de bază, ramă, la un azil de bătrâni, La Hortensii, loc rupt de lume, plin de oameni care își poartă în spate viețile și amintirile. Istoriile lor de viață, extrem de prețioase. Iar alături de acest loc, atmosfera asta ușor gotică este dată de existența cioclului, personajul misterios care îi iubește pe bătrâni poate mai mult decât Justine, cea care își mulează întreaga existență în jurul acestora. El sună oamenii și îi sperie, anunțând o moarte fictivă a celor dragi ce locuiesc la azil, tocmai pentru a le lumina acestora viețile, aducându-le rudele aproape, chiar și când acestea uită de ei. Sau mai ales atunci.

Valerie Perrin reunește două povești de viață, poate la fel de dramatice, de uimitoare, de prețioase, de încărcate de emoție, de trăiri intense, pe care le aduce la cunoștință încetul cu încetul, împletindu-le în armonie, astfel încât una să conducă la cealaltă. Pe de o parte, este povestea lui Justine, tânăra de douăzeci și unu de ani care nu are o viață propriu zisă a ei. Cel puțin, nu una care să conteze. Este orfană de mică, a fost crescută de bunici și a trăit alături de Jules, verișorul ei, orfan ca și ea. Atât părinții ei, cât și ai lui, cei doi tați gemeni și mamele lor au murit într-un teribil accident de mașină, despre care bunicii refuză să vorbească. Dar asta nu o împiedică pe Justine să vrea să afle mai mult. De ce bunica Eugenie a vrut de multe ori să se sinucidă, când îi avea pe ei doi, nepoții, în grijă. De ce bunicul e atât de tăcut și lipsit parcă de poftă de viață. Absent din viața de zi cu zi. A crescut printre ei, apoi s-a rătăcit tot printre bătrânii azilului din Milly, La Hortensii, unde lucrează chiar și peste program. Într-un fel, încercând să le afle poveștile și scriind despre ei încearcă să compenseze absența propriei vieți, una trăită oarecum în promiscuitate, căci se tot întâlnește cu bărbați care nu înseamnă nimic pentru ea, dansează o dată pe săptămână la un local, ba chiar se implică într-o relație ilicită cu Roman, nepotul bătrânei preferate de la azil, deja căsătorit. Și, deși se sacrifică pentru ceilalți, chiar și pentru Jules, căruia îi oferă un viitor, pentru ea nu prea face mare lucru. Capătă curaj abia pe parcurs, când află povestea lui Helene, pacienta sa. Abia atunci începe să pună și ea întrebări și să se afunde în povestea familiei sale, deloc una simplă, încărcată de patimi, greșeli și dureri cauzate de impulsivitate și dorința de răzbunare.

Dincolo de Justine, ne întoarcem undeva în trecut și aflăm povestea unei femei remarcabile: Helene Hel. Copil fiind, este adesea ridiculizată pentru că nu știe să citească. Pur și simplu, cuvintele îi apar anapoda în fața ochilor și există un episod dureros în care pur și simplu pare să vrea să mănânce cuvintele de pe tabla de la școală. Apoi, când îl găsește pe Lucien, pare să renască. El o învață să citească în Braille, iar viața ei se schimbă în bine. El devine dragostea sa cea mare, deși nu au o căsătorie propriu-zisă niciodată. Însă, tot ceea ce clădesc este dărâmat de cel de Al Doilea Război Mondial, de acoperirea existenței unui evreu, Simon, și de dispariția lui Lucien mai apoi. Un război dur va lua naștere după aceea între cele două existențe ale bărbatului: una cu Helene, iar cea de a doua cu Edna, femeia care îl găsește pierdut. Două povești dureroase, două femei remarcabile.

Duminicile iubirilor pierdute este în primul rând un roman de atmosferă. Un puzzle ce se cere rezolvat, iar autorul are grijă să ne ofere toate răspunsurile abia spre finalul cărții. Ne ține ancorați acolo până la final. Iar asta e clar o artă. Un roman cald, suav, plin de emoții felurite.

Date despre carte:

  • Titlu: Duminicile iubirilor pierdute
  • Autor: Valerie Perrin
  • Traducere: Claudiu Brăileanu
  • Editura: Litera
  • Colecție: Buzz Books
  • Anul apariției: 2021
  • Număr de pagini: 352
  • Goodreads: 4/5

Cartea o găsiți pe Libris sau pe site-urile de cărți.

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.