SANTA MONTEFIORE: ULTIMA CĂLĂTORIE – RECENZIE

Santa Montefiore are clar o iubire mare față de Italia, pe care o exploatează la maximum în cărțile sale. Ador să îi citesc romanele pentru atmosfera pe care reușește să o creeze și pentru peisajele de vis, care te îndeamnă la visare și te fac să vrei să evadezi tocmai în locul acela, pe care autoarea îl aduce parcă la viață. Dincolo de personajele atipice, rupte parcă dintr-o altă lume, ea reușește să transforme peisajele mirifice într-un adevărat festin pentru suflet.

Am citit zilele trecute Ultima călătorie, o carte care clar se încadrează în tiparele lui Santa Montefiore. Pașii mi-au fost purtați tocmai pe coasta Amalfi, în minunatul spațiu cu nume divin: Incantellaria. Nu vă mai spun cât de tare îmi doresc să mă mut acolo, mai ales că e o mică insulă ruptă de lume, cu peisaje de vis și oameni calzi, care se cunosc unul pe altul, la fel cum era odinioară aici. Mai ales în zilele astea de restriște, cum să nu vreau să fiu undeva departe de tot zumzetul și zgomotul lumii exterioare! Ar merge să urmez pașii Albei și pe cei ai Valentinei, personajele centrale ale cărții, doar pentru a mă reface în acest paradis mutat pe pământ.

Romanul de față împletește într-un mod absolut încântător două povești: una dintr-o Londră modernă, a anilor de ’70, unde își duce traiul destul de promiscuu Alba Arbuckle, tânăra neconvențională și rebelă, pentru care relațiile intime înlocuiesc un gol interior greu de umplut în absența mamei, despre care nimeni nu vorbește, și alta dintr-o Italie supusă războiului, în care locuitorii micuței insule de la Incantellaria, din apropiere de Napoli, sunt nevoiți să supraviețuiască așa cum pot, pentru că:

„Războiul face din bărbați animale, iar pe femei le transformă în creaturi josnice.”

Și totuși, pe fundalul tulbure al celui de Al Doilea Război Mondial, în care britanicii încearcă să îi țină pe nemți la departe, se naște frumoasa poveste de dragoste dintre Thomas Arbuckle și Valentina, personajul absent al cărții, dar, în egală măsură, motorul de la care pornește întreaga acțiune. Iar dincolo de poveștile de viață, Santa Montefiore reușește să creeze o atmosferă minunată, capabilă să distrugă tot acel zbucium al personajului său central, Alba, încărcată de un mister care planează de la început până la sfârșit, căci nu o știm pe Valentina, iar descoperirea ei cere timp. Autoarea ne pune în față bucăți de puzzle, care ne conduc la descoperirea treptată a poveștii italiencei cu visuri mărețe și ne ține lipiți de paginile romanului său de la prima și până la ultima pagină.

Ultima călătorie – drumul înapoi spre sine

Ultima călătorie reunește între paginile sale două povești, care se reunesc într-un mod extrem de frumos la final, în ciuda celor aproape treizeci de ani care le diferențiază și a spațiilor diferite în care se desfășoară acestea. Dincolo de a fi povestea Albei, cartea de față este una despre a te ascunde de un trecut dureros, în speranța că, astfel, întreaga durere cauzată de o traumă se va disipa cumva în aer, și despre regăsirea de sine prin găsirea poveștii tale de viață, iar asta nu vine singură, ci alături de multe zbateri, căutări și aruncări în acțiuni promiscue.

Alba Arbuckle este în sine o poveste. Pe jumătate englezoaică, pe jumătate italiancă, este mereu nemulțumită și întotdeauna contra curentului. La început, nu am plăcut-o deloc, deși tot încercam să mă apropii de ea. Însă autoarea a reușit să îmi răstoarne puțin iubirea față de personajele sale până la final, pentru că, dacă inițial o uram pe Alba pentru incapacitatea ei de a se adapta vieții pe care o ducea și a tonului mereu plângăreț legat de părinții săi și de bărbații, deloc puțini, din viața ei și îl iubeam pe Fitz, agentul literar al vecinei și unicei prietene a Albei, Viv, de la jumătatea cărții încolo Fitz acela închistat în viața lui de londonez, la care nu renunță nici chiar dacă o vede pe persoana iubită suferind prinsă în viața asta, am ajuns să îl detest și să urlu la Alba să îl lase și să își urmeze sufletul.

Astfel, în Anglia facem cunoștință cu Alba. Este anul 1971. Trăiește în casa plutitoare de pe Tamisa a tatălui său și nu a muncit niciodată. Este veșnic în război cu cei dragi ei, ba aș spune că este într-o continuă bătălie și cu sine, iar asta pleacă de la o veche rană din copilărie. Știe că mama sa, Valentina, a murit într-un accident de mașină pe când s-a născut ea, iar de atunci tatăl ei refuză să o aducă vreodată în discuție, în ciuda toanelor și a revoltelor continue ale fiicei sale. Inițial, Alba pare capricioasă. Își urăște mama vitregă, pe Margo, care îi pare mereu că ar fi motivul pentru care tatăl său nu vorbește despre mama ei reală, și își urăște în definitiv viața. Pentru a își ascunde durerea necunoașterii adevăratelor sale origini, sare de la un bărbat la altul, ca o femme fatale, fără a prezenta niciun fel de remușcare pentru asta.

Însă, după descoperirea unuia dintre portretele mamei sale făcute de către tatăl său, decide să plece în Italia, la Incantellaria, pe urmele mamei sale. Și nu, nu este pregătită nici pentru călătoria în sine (este furată în mod constant până a ajunge pe insulă), nici pentru ceea ce va descoperi acolo. Dar asta o face să se transforme într-un personaj extrem de puternic, o femeie de sine stătătoare, capabilă să își regăsească drumul înapoi spre sine, iar asta iubești la ea.

Povestea din timpul celui de Al Doilea Război Mondial, în care Thomas, căpitan pe un vas britanic, acostează la Incantellaria pentru a asigura pacea, dar își găsește, de fapt, adevărata liniște în persoana frumoasei și misterioasei Valentina te cucerește. Locul este mirific, o poveste în sine, iar Valentina… un foc ce arde continuu, luminând totul în jur. Pare genul de femeie simplă, de la țară, deloc potrivită pentru familia aristocrată din care provine Thomas, însă tocmai asta îl face să fie fermecat de ea. Timpul va dovedi că, de fapt, nu știe nimic despre ea și că Valentina a fost mai mult un uragan, nu un vânt călduț într-o zi de vară, capabilă de multe pentru a evada din acel loc ce nu îi putea oferi prea multe. Iar Valentina, personajul absent, dar în sine omniprezent, te farmecă și pe tine, cititor.

Ultima călătorie este un roman încântător, plin de farmec, care te cuprinde în  vraja sa. Și nu, nu glumesc când spun că te prinde în vraja sa. Are un fel de magie interioară, o ieșire magică în afara timpului și a spațiului, care nu au niciun fel de importanță într-o lume ca Incantellaria, închistată în superstițiile sale și în aceleași obiceiuri vechi de când lumea. O carte cu o poveste caldă, ușor nostalgică, despre regăsirea de sine și împlinirea prin iubirea de sine.

Date despre carte:

  • Titlu: Ultima călătorie
  • Autor: Santa Montefiore
  • Titlu original: Last Voyage of the Valentina
  • Traducere: Valentina Georgescu
  • Editura: Litera
  • Colecție: Blue Moon
  • Anul apariției: 2022
  • Număr de pagini: 432
  • Stele pe Goodreads: 5/5

Cartea o găsiți pe Litera și pe site-urile dedicate cărților.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.