JEANETTE WINTERSON: DE CE SĂ FII FERICITĂ CÂND POȚI FI NORMALĂ? – RECENZIE

     „Însă nu știu de ce. Nu știu ce sunt… de ce nu-i sunt pe plac. Ce vrea. De ce nu sunt ceea ce-și dorește. Ce doresc sau de ce. Însă există un lucru pe care îl știu precis. 
     – Când sunt cu ea, sunt fericită. Pur și simplu fericită. 
     A clătinat din cap. Părea să înțeleagă și chiar am crezut cu adevărat, preț de o clipă, că se va răzgândi, că o să vorbim, că o să fie de aceeași parte a peretelui de sticlă ca și mine. Am așteptat. A zis:
    – De ce să fii fericită când poți fi normală?”

     Fraza aceasta care se regăsește și în titlu – „De ce să fii fericită când poți fi normală?” m-a intrigat încă din momentul în care am văzut această carte, m-a obsedat pe tot parcursul citirii ei și continuă să o facă și acum, deși am terminat de câteva zile de citit romanul lui Jeanette Winterson. Autoarea s-a aflat întotdeauna în căutarea de sine și a încercat să aplice principii sănătoase în viața sa, care să o conducă la fericire, în ciuda tuturor piedicilor pe care soarta i le-a scos în cale și a relației nesănătoase cu mama care a crescut-o. 
        „De ce să fii fericită când poți fi normală?” este o carte autobiografică ce prezintă fragmente din viața scriitoarei Jeanette Winterson, crâmpeie de gânduri ale acesteia cu privire la multe aspecte ale vieții ei, care au făcut-o să parcurgă un drum lung și plin de greutăți până la vârsta maturității, însă care au ajuns să o formeze, să o definească drept omul care este astăzi.
       Vă arătam într-un articol anterior că mi-am cumpărat mai multe romane de-ale autoarei și mi s-a părut interesant să încep procesul citirii cărților sale într-o ordine puțin inversă față de cum o fac de obicei, în sensul că nu i-am citit întâi operele de ficțiune, ci m-am apropiat întâi de personalitatea sa, de modul său de a fi, cu speranța că această incursiune în microuniversul ei mă va ajuta să îi înțeleg mult mai bine și ficțiunea mai apoi. 
        Lumea lui Jeanette nu a fost una colorată în cele mai frumoase culori, nu a fost plină de bucurii și de împliniri sufletești, ci a fost traversată de multe umbre, de întunecimi care au condus-o aproape de renunțarea la această viață lumească, ce au plasat-o pe cele mai înalte culmi ale disperării și au cufundat-o în cele mai adânci abisuri pe care mintea umană le poate cunoaște. Nu a fost bine cu ea însăși mult timp și până și în momentul scrierii acestei cărți încă mai încerca să adune bucăți de ea astfel încât să ajungă să se recompună și să se găsească pe adevărata ea, să se accepte așa cum este, cu tot ceea ce îi compune ființa muritoare. 
          Toate problemele lui Jeanette au pornit din copilărie, ea consideră că încă din fragedă pruncie, pe când era doar un bebeluș, pentru că a fost un copil abandonat de mama naturală și lăsat la voia întâmplării, pe motiv că aceasta, cum avea să afle la maturitate, considera că un copil nu poate fi crescut în sânul unei familii uniparentale, ci are nevoie de o mamă și de un tată pentru a trăi o viață sănătoasă și fericită. Vorbim, așa cum ne spune autoarea, de anii `60, dintr-o Anglie puternic industrializată, cu acel tip de părinți care nu aveau timp de copiii lor, nu aveau timp să le declare iubirea pentru că oboseala după o zi teribilă de muncă nu le mai permitea astfel de momente tandre. Era o perioadă tulbure, în care o mamă singură cu greu își putea găsi un loc, mai cu seamă o mamă adolescentă așa cum a fost cea a lui Jeanette. A considerat că îi face propriului copil un bine, însă, după cum știm, drumul spre iad este pavat cu intenții bune întotdeauna.
      Copilul Jeanette nu a avut parte de o copilărie fericită, nu a fost nici măcar una normală, pentru că a avut ghinionul (sau poate norocul, căci acest fapt i-a întărit caracterul și i-a oferit puțin mai multă forță de a face unele lucruri de una singură) de a ajunge în adopție la o familie disfuncțională, cu grave probleme de comportament și cu carențe de comunicare. Doamna Winterson, mama adoptivă, singura mamă pe care a cunoscut-o până la maturitate, avea grave probleme psihice, anumite anxietății și angoase, poate chiar niște accente de psihoză, care nu îi permiteau să fie fericită, dar nici să îi fericească pe cei din jur. S-a convertit la penticostali alături de soțul ei după plecarea din casa mamei sale și moartea acesteia, însă avea tendința de a duce credința în puncte extreme, considerând că tot ceea ce contează este Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, și că fericirea adevărată nu există pe acest Pământ, ci ea va fi obținută în Viața de Apoi. Doamna Winterson era într-o permanentă așteptare a Apocalipsei, care era sigură că va sosi curând, tocmai din acest motiv nu iubea viața cu tot ceea ce cuprinde aceasta:

     „Mama mea, doamna Winterson, nu iubea viața. Nu credea că există vreun lucru care să-i poată îmbunătăți viața. Mi-a spus odată că Universul e un coș de gunoi cosmic – și, după ce m-am gândit puțin la asta, am întrebat-o dacă are capacul ridicat sau coborât. 

       – Coborât, mi-a răspuns. Nu scapă nimeni.”

      Tocmai pentru că mama adoptivă nu îi oferea dragostea necesară, cea după care tânjea atât de tare, pentru că doamna Winterson pur și simplu nu se iubea nici pe sine, iar tatăl era mereu absent, fără putere de a mai schimba ceva la micul ei univers, Jeanette a ales să se refugieze în atotputernicia propriei minți, să își inventeze povești, să caute să citească literatură cât cuprinde, astfel încât să aibă un loc în care să poată evada oricând îi era greu sau de fiecare dată când mama sa (pe care nu o numește aproape niciodată mama) o lăsa afară pe toată durata nopții sau o închidea în magazia cu cărbuni. A învățat să fie puternică, să își făurească visuri și să se înțeleagă cu singurătatea:

       „Cea mai mare parte a vieții mele am fost o luptătoare cu mâinile goale. Cel care câștigă e cel care lovește mai tare. Am fost bătută când eram copil și am învățat devreme în viață să nu plâng. Dacă eram încuiată afară peste noapte, stăteam așezată pe prag până venea lăptarul, beam ambele sticle de jumătate, lăsam sticlele goale ca s-o înfurii pe mama și plecam la școală.”

        Cu toate acestea, dragostea i-a lipsit întotdeauna și mereu s-a aflat într-o permanentă căutare a acesteia și a acceptării de către cei din jur. Nu a reușit să aibă parte de iubiri tipice, ci a descoperit încă de la pubertate, la vârsta de cincisprezece ani, că iubirea cea mai intensă o simte alături de fete și s-a lăsat dominată de acest tip de iubire, indiferent de ceea ce au considerat cei din jur, de ceea ce i-a spus mama sa. Nu și-a trădat principiile de viață și nici persoana iubită, chiar dacă cea din urmă a ajuns să o trădeze. Consideră că oamenii ar trebui să cunoască mai bine această chestiune, să o întoarcă pe toate fețele, și abia apoi să judece, iar acest fapt mi se pare o frumoasă lecție oferită nouă, tuturor, pentru că ne grăbim mult prea repede să judecăm și nu să înțelegem motivele din spatele oricăror acțiuni și în special din cele pe care le fac oamenii care sunt diferiți față de ceea ce considerăm noi a fi normalitate. 
       Jeanette Winterson ne oferă lecții de viață pe tot parcursul cărții sale, ne învață să privim viața direct în față, să ne luăm la trântă cu ea indiferent cât de greu ne-ar fi și să mergem mai departe, indiferent de câte ori ne pune aceasta la pământ și de câte piedici întâlnim în calea noastră. Ea este o femeie puternică, ce a luptat pentru visurile sale. Iubea literatura, pe care o citise de la A la Z în copilărie, ca o modalitate de a se salva din mocirla în care se afla, iar aceasta a ajutat-o de fiecare dată când i-a fost mai greu în viață. A fugit de acasă la cincisprezece ani, pentru că doamna Winterson nu accepta ce a devenit, considerând că a iubi o femeie, iar nu un bărbat, este un sacrilegiu în față lui Dumnezeu, și a mers mai departe, lucrând, mergând la școală și apoi la facultate, doar pentru a ajunge acolo unde își dorea. Toate acestea au ajutat-o să devină scriitorul de astăzi, au construit omul pe care îl putem admira azi prin intermediul tuturor operelor sale:

       „De asta sunt scriitoare – nu spun «m-am hotărât» să fiu sau «am devenit». N-a fost un act de voință și nici măcar de alegere conștientă. Pentru a evita plasa îngustă a poveștii doamnei Winterson, a trebuit să fiu în stare să o spun pe a mea. Parțial fapte, parțial ficțiune, asta e viață. Și e întotdeauna o poveste care induce în eroare. Mi-am croit prin scris drumul spre ieșire.”

        „De ce să fii fericită când poți fi normală?” este o carte de non-ficțiune cu un stil lejer, presărat cu mult umor, din spatele căreia se poate simți o durere mută, care mi-a plăcut extrem de tare. Oferă o altă perspectivă asupra vieții, autoarea presărând lecții și perle de înțelepciune pe tot parcursul desfășurării poveștii sale, pentru a ne face să devenim, la rândul nostru, căutători ai propriei fericiri, căci nu contează unde te-ai născut, unde ai crescut, ci ce anume ai devenit pe parcurs. Durerea și nebunia sun permise din când în când, însă trebuie să găsim întotdeauna forța interioară pentru a ne continua drumul, pentru a ne descoperi și pentru a ne construi acel microunivers după care tânjim.


      
    DATE DESPRE CARTE:
    _________________
    Titlu: „De ce să fii fericită când poți fi normală?”
    Autor: Jeanette Winterson
   Titlu original: Why Be Happy When You Could Be Normal?
    Traducător: Vali Florescu
    Editura: Hecate
    Anul apariției: 2015
    Număr de pagini: 240

     Cartea poate fi comandată de aici, la un preț excelent.


4 gânduri despre ”JEANETTE WINTERSON: DE CE SĂ FII FERICITĂ CÂND POȚI FI NORMALĂ? – RECENZIE

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.