CRONICA UNUI DEZASTRU… NATURAL

Am stat și m-am gândit destul de mult timp, am scris și am șters de nenumărate ori, dacă să vă povestesc despre cele întâmplate zilele astea aici. Despre cele care încă se petrec cu o forță uluitoare, pe care nici măcar nu o bănuiai atunci când a început totul. Viața oricum nu este doar despre norișori roz care plutesc peste un râu de lapte și miere. Viața este așa cum este. Uneori lină, fără prea multe obstacole de ocolit, alteori dură, nedisimulată, neșlefuită, distrugătoare de tot ceea ce găsește în cale. Are urcușuri și coborâșuri, iar uneori te aruncă întrun roller coaster al emoțiilor, al înmărmuririi în fața a ceea ce se petrece în jurul tșu, al speranței că se va termina totul mai repede și te vei trezi ca dintr-un vis și totulva reveni la normalitate, la acea banalitate care uneori te face să vrei să îți smulgi părul din cap pentru că nimuc nu se întâmplă. Însă, atunci când se petrece acel ceva extraordinar, fie el și grotesc, îți dai seama că nu asta îți doreai. Că era mai bun plictisul ăla în care picaseși anterior.

Așa începe totul, ca într-un vis, spunea Eliade, și presupun că așa este. Numai că, uneori, visul frumos se transformă într-un coșmar din care te rogi să te trezești cât mai repede. Îți împreunezi mâinile în rugăciune și te rogi ca totul să se termine mai repede, să revină totul la punctul zero, la momentul dinainte de a se declanșa totul. Să fie ca la început, deși ești conștient că nu mai e posibil. Unele schimbări sunt permanente. Asta ne învață natura dezlănțuită: că totul se poate schimba cât clipești din ochi, că acum ești bine, zâmbești și bei un ceai cu toți ai tăi la un loc, iar în clipa următoare privești neputincios cum totul zboară în jurul tău, cum se destramă totul în crâmpeie minuscule, cum totul se transformă în praf și pulbere. Și înțelegi cât de mic și de insignifiant ești,cât de zadarnice sunt toate visele, speranțele pe care ți le faci o viață, cât de neprevăzut este totul și că, oricât de măreț te-ai crede, ești o biată furnică adunând lucruri și amintiri, care nu îți mai sunt de niciun folos mai apoi. Nu există trecut sau viitor, există doar acum. Clipa prezentă. Pe care de cele mai multe ori o irosim, pierzându-ne într-un trecut pe care nu îl mai putem schimba sau în niște himere ale unui viitor niciodată promis.

Cronica unui dezastru… natural

Vânt puternic, bătând în rafale. Ninsoare viscolită. Părea o seară de iarnă normală, în zona de munte. Un mesaj Ro-alert. Drumuri închise. Copaci căzuți. Vânt cu o viteză de 80-100 de km/h. Cam așa a început totul. Un dezastru natural pe care nu ai cum să îl oprești nici să vrei. Electricitatea pică și porțile se deschid larg. Bucăți de materiale, crengi și fulgi de nea se contopesc si devin una. Acoperișul se aude pârâind. Apoi, în noapte, auzi scrâșnete de metal și știi că, undeva, ceva s-a desprins de la locul lui. Din fericire, nu acoperișul de la casă, ci acela de la dependințe. Zboară prin aer ca și cum nu ar însemna și, probabil, la nivel universal chiar nu e nimic.

Pare un scenariu de film de groază, dar nu este. E doar realitatea imediată. E doar o altă zi din șirul vieții pe care o credeai perfectă, pe care o credeai statică și prea banală. Nimic nu a anunțat dezastrul. Doar a venit ca un musafir nepoftit. A luat ce a putut și, deși nu a plecat încă, își face ieșirea triumfală. Sutele de copaci căzuți pe șosea, ca și cum ar fi fost smulși de Hulk din pământ sau ar fi fost defrișați cu drujba, rămân în urmă.

În astfel de momente, te întrebi: ce contează cu adevărat în viața asta? Cu ce rămâi? Cu ce te ajută banii, faima, fala? Cu ce te ajută strânsul de cât mai multe obiecte, să fie acolo, că nu se știe? Nu suntem nimic. Doar praf aruncat în vânt, doar particule minuscule într-un univers prea mare.

Nu ajută nici ura, nici dorința de a avea mai mult, nici mândria sau invidierea altuia că are mai mult, că a făcut mai mult. Ești efemer și poți dispărea printr-o simplă pocnire din degete. Poți să devii una cu neantul, cu vidul din jur. Într-o clipită. Ești. Închizi ochii și te trezești dincolo. Atât ai. Poate nu ar strica să ierți mai mult, să fii mai modest, mai bun. Să iubești mai mult. Să trăiești clipa. La intensitate maximă. Să fii și atât. Nu mai proiecta nimic. Nu iese niciodată. Niciun plan terestru nu este la fel de măreț ca cel celest. Nu mai plănui! Acționează! Ai doar un acum efemer.

În caz de dezastru natural, rămâne doar neputința. Privești de sus și atât. Te blochează o nesfârșită părere de rău pentru tot ce ar fi putut să fie și nu a fost. Este palma aia peste față de care aveai nevoie. Acționează! Acum. Fă bine și nu mai te arunca în speranțe inutile. Ai doar o clipă pe acest pământ. Nu o irosi!

2 gânduri despre ”CRONICA UNUI DEZASTRU… NATURAL

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.